Take Me Home Tonight (2011)

“Whatever you do, it’s what you’re gonna be. And I just don’t know what I wanna be. Yet. “

• Regizor: Michael Dowse
• Actori: Topher Grace, Anna Faris,Dan Fogler, Teresa Palmer, Chris Pratt, Michelle Trachtenberg, Michael Biehn
• Gen:Drama, Comedie, Romantic
• Premii: 1 nominalizare Teen Choice Awards
• Tara: SUA
• Durata: 97 minute
• Rating autor: nota 7

Va propun o comedie romantica plina de dulcegarii, clisee si situatii amuzante, un film pe care mai mult ca sigur il veti uita in ziua urmatoare, dar nu va supara pentru romantismul exagerat pentru ca va va detasa de cotidian, pe durata celor 90 de minute. “Take Me Home Tonight” mi-a adus aminte de vechile filme de comedii facute doar pentru adolescentii “neintelesi”, filme ca “Boys & Girls”, “10 Things I Hate About You”, “American Pie”, “She’s all That” sau “Can’t Hardly Wait ”, comuna fiind prezenta liceenilor sau a proaspetilor absolventi. Fiind o comedie retro care se respectca, filmul si-a imprumutat titlul “Take Me Home Tonight” prin referirea la piesa inclusa in albumul omonim Money’s din 1986 ( foarte buna coloana sonora). Pentru nostalgicii anilor’ 80, pelicula va oferi piese musicale care va trezi amintiri, pofta de dans sau doar amuzament. Nu vi se intampla sa asociati anumite melodii cu un anume moment din viata voastra? Mie da, poate si de asta am gasit reconfortant soundtrackul final. Macar de ar fi fost suficienta muzica sa valorificam filmul.

Perioada liceului este pentru multi dintre noi una dintre cele mai frumoase etape, precedate doar de timpul minunat petrecut in facultate. Matt este un tanar de 23 ani care refuza sa se maturieze. Eu o sa spun ca mai degraba este la fel de indecis si speriat de premisa viitorului la fel ca noi toti. Desi a absolvit  prestigiosul colegiu MIT, acesta se multumeste cu un job intr-un mall, la un magazin cu casete video. Pe de alta parte, sora sa geamana Wendy (Anna Faris) isi refuza aprofundarea studiilor, multumindu-se cu o relatie plafonata cu Kyle Masterson (cei doi sunt cuplu in realitate). Barry, cel mai bun prieten al lui Matt, este recent concediat, asa ca invitatia de a participa la o petrecere de Ziua Muncii, va fi nu doar binevenita, ci si un impuls pentru a se descatusa de inhibitii. La proprii. La invitatia facuta de organizator, raspunde afirmativ si Tori Frederking (ciudat nume), cea de care Matt a fost indragostit in liceu si cu care a petrecut 7 minute magice, rememorate cu fiecare ocazie. Cum va decurge intalnirea celor doi si ce surprize genereaza noaptea de distractie in viata celor trei… va trebui sa vedeti voi insiva.

„Take Me Home Tonight” sta postat undeva la limita dintre banal si mediocru, insa are acel ingredient care te agata de subiect si personaje, si anume un story simplu cu personaje comune care reprezinta tipare tipice. Este adevarat ca mare parte a evenimentelor sunt intuite inca dinainte de a fi infaptuite insa, avand in vedere ca scenariul a fost redactat pentru un public tinta adolescentin, asteptarile nu sunt foarte mari. Reinvierea atmosferei anilor ’80 nu este pusa doar in seama coloanei sonore, cat si pe umerii tinutei  (plus a atitudinii) personajelor foarte simpatice. O calitate a filmului este revendicata de glumele si gagurile decente, evidentiate onorabile. Pentru serile lungi si plictisitoare, o doza moderata de comedie este binevenita, daca mai inseram si putin romantism numai bine.
P.S: Asa-i ca nu o recunoasteti pe Anna Faris pe poster?

Rise of the Planet of the Apes (2011)

“ Will Rodman: I’ll take you home.
Caesar: [slowly] Caesar ‘is’ home.”

• Anul aparitiei: 2011
• Regizor: Rupert Wyatt
• Actori: James Franco, Andy Serkis, Freida Pinto
• Gen: Drama, Thriller, SF
• Premii: nicio nominalizare
• Tara: SUA
• Durata: 105 minute
• Rating autor: nota 7.5

Un film cu un titlu mai lung decat era cazul, “Rise of the Planet of the Apes” nu doar promite, ci si ofera momente specifice unui thriller SF care se respecta. Desi nu abunda in momente tensionate sau dramatice, acestea sunt echilibrate proportional, astfel ca veti putea urmari o doza moderata, din fiecare cele enumerate. Efecte speciale foarte bune, actori bine ‘antrenati’ si un scenariu inteligent, bine structurat, sunt cateva elemente care va pot convinge sa parcurgeti filmul.

James Franco mi-a atras atentia inca din productia “Tristan and Isolde”. Prezenta sa in film m-a bucurat, pentru ca, de obicei el transmite intocmai starile personajului cu care a fost insarcinat (cel mai bun exemplu 127 Hours). Andy Serkis (minunat si expresiv, in aceeasi masura), intruchipeaza pentru a doua oara rolul unei primate. Primul sau rol de gen a fost in filmul primit bine de public, “King Kong” din 2005, acesta primind ”rolul principal”. De asemenea, in palmaresul sau, figureaza si portretizarea amaratului, hulitului deopotriva, Gollum. Cu o mimica extrema, convingatoare si specifica, interpretarile sale au fost mereu apreciate. De data asta, pare-mi-se ca s-a autodepasit, grimasa primatei Caesar, schimbandu-se in doar cateva secunde.

Mai multi oameni de stiinta, se folosesc de maimute pentru a testa un medicament revolutionar care ar putea deveni leacul suferinzilor de necrutatoarea boala Alzheimer. Will Rodman (James Franco), cercetatorul principal, este hotarat sa finalizeze experimentul (partial) esuat, atunci cand echipei sale i se inchide proiectul. Un prim rezultat observat de oamenii de stiinta, este faptul ca maimutele dezvolta o inteligenta neobisnuita. Una dintre primate, este salvata de unii dintre oamenii lui Will, si i-o incredinteaza acestuia, in ideea de a-o salva de la moarte sau de experimentele la care mama sa fusese suspusa. Crescuta timp de 3 ani de Will si de tatal sau, maimuta primeste numele Caesar. Acesta se ataseaza de familia adoptiva si constientieaza mult mai multe lucruri, decat ar fi normal. Mostenind genele mamei sale, care deja fusese subiect de experimente, primatul are un coeficient de inteligenta care il uimeste pe insusi Will. Printr-un accident nefericit, Caesar este indepartat de familia sa si incredintat unui camin de animale. Tratamentele violente la care va fi supus, il vor schimba pe Caesar, devenind unul insetat de putere, avid sa renunte la sclavie…..

Momentele din cadrul familiei lui Will, cele in care vedem exact turnura frumoasa pe care a luat-o relatia sa cu Caesar, mi-au placut foarte mult. Rolul protectiv prinde foarte bine si a dat o atmosfera placuta filmului. O sa fortez un pic nota si o sa mentionez faptul ca Caesar este un personaj de-a dreptul enigmatic. Au fost momente cand am empatizat cu el si mi-a trezit sentimente de compatimire. La urma urmei, asta trebuie sa faca un film, nu? Sa-ti solicite simturile si sa te implice in actiune.

Pelicula m-a prins in subiect inca din primele cadre. Nu stiu daca de vina este curiozitatea sau poate chiar prezenta lui James Franco, insa „Rise of the Planet of the Apes” este unul din cele doar cateva filme bune ale anului 2011, care si-au facut intrarea in cinematografe. Finalul.… o sa fiu un pic rautacioasa si o sa spun ca nu l-am apreciat. L-as fi vrut ceva mai dramatic. Sfarsitul original al peliculei, cel gandit de scenaristi nu este identic cu ceea ce vedem noi. In orice caz, se lasa loc de continuare si interpretari. Desi sunt si cateva secvente dezamagitoare si as putea puncta si critica anumite inconsecvente in scenariu (modul rapid in care maimutele din azil devin inteligente), am sa ma rezum doar la a va recomanda filmul pentru povestea lui si atat.

Love likes Coincidences (2011)

“Sometimes, at first sight, you know that person is your destiny. Sometimes you search for a lifetime and you never find.”

• Anul aparitiei: 2011
• Regizor: Omer Faruk Sorak
• Actori:Mehmet Günsür, Belçim Bilgin, Altan Erkekli
• Gen: Drama, Romantic.
• Premii: nicio nominalizare
• Tara: Turcia
• Durata: 118 minute
• Titlu original: Ask Tesadüfleri Sever
• Rating autor: nota 8

Productiile turce nu se bucura de notorietate in randul cinefililor, de vina fiind probabil sonoritatea limbii nu tocmai placuta, infranandu-se astfel decizia de a urmari un film cu apartenenta asta. Propunerea “Love Likes Coincidences” este nu doar foarte bine construita, cat una decent radacinata in genul romantic, desi o drama care va strecura lacrimi si zambete deopotriva. Locatii ca Istanbul, Ankara si Turcia ar fi motive suficiente in a convinge audienta sa parcurga subiectul filmului pentru peisajele care vor oferi imagini desi nu concludente, satisfacatoare. Desi nu este o suma modica filmul a izbutit sa stranga din incasari  14 milioane de dolari, reusind sa amortizeze investitia de nici doua milioane. Lucru deloc de neglijat, daca se tine cont de faptul ca lansarea nu a fost una promovata in plan international

Cunoscut cu titlul original “Ask Tesadüfleri Sever“, filmul isi axeaza subiectul pe teoria coincidentelor si modul in care  acestea ne guverneaza arbitrar viata si relatiile, per ansamblu existenta. Sunt acestea simple intamplari? Sau convingerea ca deciziile luate de noi sunt vadit alegerea noastra, este una gresita? Filmul nu va afla raspuns la niciuna din intrebari, insa incearca timid sa evoce destinul a doua persoane care desi le este scris sa fie impreuna, sunt despartite indirect chiar de ei. Pelicula isi atesta inspiratia in coincidenţele atestate ale unor cunoscuti ai regizorului şi scenaristului. Nu va asteptati ca povestea pe care o veti urmari sa fie una in totalitate adevarata pentru ca scriptul a fost  stilizat  intr-atat cat pentru a se oferi o poveste demna de ecranizat.

Septembie, 1977. Doua cupluri se pregatesc de nasterea copilui lor. Unul dintre acestia se naste in termen, celalat prematur. Asta este momentul in care Ozgur si Deniz isi intersecteaza pentru prima data vietile. Acestia se vor intalni de-a lungul vietii in mai multe circumstante fara a fi constienti ca s-au cunoscut inca din prima zi a existentei lor. Copilaria, adolescenta vor fi impregnate cu un lung sir de evenimente care vor influenta intr-un fel sau altul deciziile lor. Dupa 25 de ani de la prima intalnire in copilarie, cei doi fac cunostinta oficial. Deniz zareste in vitrina unei expozitii o fotografie a sa si decide sa-l cunoasca pe fotograf…

Bun, recunosc, filmul mi-a placut cu totul. Nu reprosez decat cliseele (deloc agasante), de care nu s-a putut lipsi decat in ultimele momente ale filmului. Finalul este neasteptat si brusc, asa ca adaug un punct nu pentru originalitate, cat pentru twistul aruncat. Desi sunt o necunoscatoare a pieselor muzicale turcesti, am gasit de-a dreptul reconfortante compozitiile din film. De asemenea carisma si interpretarea actorilor principali impulsioneaza mult aprecierea si recomandarea peliculei. Apelarea la distribuirea subiectului intr-un mod necronologic si faptul ca se face abuz de flashbackuri poate eclipsa valorificarea proiectului, insa tocmai ideea de a afla treptat detalii despre evenimentele care au construit personalitatea indivizilor infatisati, da un aviz de recomandare celor greu de multumit.

Source Code (2011)

“- What would you do if you knew you only had one minute to live?
- I’d make those seconds count.” 

• Anul aparitiei: 2011
• Regizor: Duncan Jones
• Actori:  Jake Gyllenhaal, Michelle Monaghan, Vera Farmiga,
• Gen: Actiune, Thriller, S.F.
• Premii: nominalizare Scream Awards- Best Science Fiction
• Tara: SUA/ Franta
• Durata: 93 minute
• Rating autor: nota 7.5

Un film care ii are in spate pe regizorul mult aclamatului „Moon” (2009) si pe producatorul semiesecului „2012”, este primit inca de la inceput cu o oarece curiozite. Trecand peste datele initiale postproductie, va marturiresc ca „Source Code” m-a surprins prin twisturile care vin nu o data ci de mai multe ori, dar si prin originalitatea care desi este sesizata cu greu (renegata de o categorie majoritara de public), ii atribuie filmului decenta de a se fi departat de filmele comerciale cu care ne-am obisnuit.Faptul ca esti inca de la inceput  aruncat in subiectul filmului si ca se trece peste etapele introductive ale subiectului, aduce un plus in aprecierea filmului. Inca din primele minute esti confuz si empatizezi cu personajul principal, pentru ca el, la fel ca si tine, nu stie ce se intampla si ce urmeaza. Nu o sa ai timp de ragaz in niciuna din „pauzele”  momentelor esentiale ale filmului, momente care fac diferenta intre plictiseala si adrenalina.

Un action thriller inteligent, plin de tensiune „Source Code” il are in centru filmului pe capitanul Colter Stevens (Jake Gyllenhaal). Acesta se  trezeste subit in corpul unui necunoscut, intr-un tren spre Chicago. Acesta nu-si aduce aminte cine este, cum a ajuns acolo sau mai ales de ce. Punand consecutiv piesele de puzzle intr-o ordine fireasca, descopera ca face parte dintr-o operaţiune militara ce si-a propus sa stopeze un atac terorist. Impedimentul capitanului in rezolvarea problemei este faptul ca el are la dispozitie doar 8 minute, urmand ca dupa scurgerea timpului sa “retraiasca” momentul exploziei. De fiecare data cand revine, culege noi piese din mozaic, in speranta ca va afla identitatea faptasului. Determinarea sa este cu atat mai mare cu cat acesta vrea sa salveze viata unei femei abia cunoscute, Christina ( interpretata destept de  Michele Monaghan). Comparatia cu “Deja-Vu”(2006) este inevitabila, desi neindreptatita, gratie diferentelor deloc de neglijat intre cele doua scripturi.

Cu multiple elemente inspirate din rezultatele recente ale fizicii recente, indesosebi in domeniul fizicii cuantice, filmul poate parea abstract sau ambiguu. Trebuie sa lasi logica la o parte pentru ca filmul are puternice influente sf, desi in mare pelicula are apartenenta la genul thriller- drama. Faptul ca nu primim explicatiile asteptate, poate scadea din aprecierile meritate, insa mai mult ca sigur “Source Code” poate fi recomandat ca un film complex si bine structurat.

Ultimele momente ale filmului, cand afli exact care este originea capitanului si in ce consta exact functionalitatea “codului sursa” sunt bulversante, daca nu chiar socante, riscand sa exagerez putin. Mi-a placut foarte mult modul in care actiunea filmului a fost pusa in scena de interpretarile protagonisilor. Nu neaparat cele mai bune roluri ale lor, cu siguranta calitatea interpretarii nu le poate fi reprosata. Sfarsitul… ei bine, nu o sa spun decat ca nu este ce voiam, dar este binevenita ultima imagine. Lasa un final deschis, aducand inca un punct in plus pentru valorificarea productiei.

 

Anonymous (2011)

“How could you possibly love the moon when you have first seen the sun?”

•   Regizor: Roland Emmerich
•   Actori: Rhys Ifans, Vanessa Redgrave, David Thewlis, Rafe Spall
•   Gen: Drama, Istoric
•   Premii: 2 nominalizari Satellite Awards
•   Tara: Marea Britanie/ Germania
•   Durata: 130 minute
•  Rating autor: nota 8

Cu un regizor experimentat in filmele apocaliptice (vezi 2012, Independence Day, The Day after Tomorrow), te-ai fi asteptat ca productia politica “Anonymous“  sa nu aiba caracterul istoric scontat si sa fii martorul unei experiente deloc favorabile criticii sau publicului pretentios. Se pare ca iscusinta regizorala a lui Roland Emmerich a fost condimentata cu atributele unui scenariu inteligent, pus in scena de un cast convingator si bine distribuit. Filmele istorice au avut intotdeauna ceva aparte, cu atat mai bine cand propunerea peliculei vine cu ceva controversat care sa rastoarne teorii. Desi se prezinta ca un thriller politic, „Anonymous” isi revendica si partea dramatica, ca urmare a expunerii unei parti incestoase si a legaturilor  paternale, dar si pentru povestea (s)pusa  sub aspectul tradarii si a unei sete nejustificate pentru putere.Cu totii stim cine e Willian Shakespeare. Dar oare stim cine a fost el cu adevarat? Productia „Anonymous” (titlu emblema) isi invoca aflarea unui raspuns privind adevarata persoana care sta in spatele scrierilor ce poarta semnatura autorului anglican numit William Shakespeare.

Debutul filmului nu-mi pare a fi cel mai inspirat. Trecand peste primele cinci minute, premergatoare expozitiei, asteptam rabdatori sa fim aruncati fara menajamente in perioada timpurie a sfarsitului de secol XVI.In Anglia elisabetana, relatiile extraconjugale si imorale de la Curtea Regala, erau expuse mascat pe scenele teatrelor londoneze. Singurul impuls de a se rascula, al unei comunitati indoctrinate  era urmarirea scenetelor deloc moderate. Suspiciunile ca dramaturgul compozitor nu ar fi fost un simplu om din popor, sunt alimentate de cunoasterea unor secrete care tronau de mult pe scena nobiliara. Astfel, scrierile ii sunt acreditate unui inteligent  aristocrat, Edward de Vere al XVII-lea (Rhys Ifans) un duce de Oxford care prefera sa isi pastreze anonimatul. Lucrurile nu sunt atat de simple pe cat par, pentru ca pana la a concluziona pripit, vom face treceri in diferite perioade ale epocii si va trebui sa dezlegam un intreg amalgam de intrigi si secrete. Trecerile intre ani sunt facut brusc si te debusoleaza la un moment dat, insa tocmai faptul ca te dezorienteaza, trezeste interes si curiozitate.

Vanessa Redgrave intra in rolul reginei Elisabet I, unul dintre personajele adesea infatisate in diverse pelicule. De data asta propunerea este una ceva mai matura si indreptatita pentru a primi laurii unei interpretari decente, nu neapart exceptionale. In mod deosebit mi-a palcut  interpretul protagonistul Ben Jonson, intruchipat cu entuziasm de un Sebastian Armesto de-a dreptul minunat, natural si cu o inflacarea molipsitoare. Recunosc ca filmul nu m-a cucerit cu primele cadre, insa se pare ca alegerea de a fi parcurs intreaga cronica narata, a fost una buna.Vi se vor oferi ocazii dintre cele mai diverse. De a va amuza moderat pentru unele secvente, de a contempla sau compatimi anumite personaje, de a va dori sa tipati din cauza frustarii. Mi-a placut indeosebi ultimul dialog intre  Edward de Vere si Ben Jonson, nu neaparat pentru replicile traduse cat pentru faptul ca distingem intr-un final, legatura creata intre ei, un liant aparent absent care i-a unit si impovarat reciproc. De urmarit de audienta ce apreciaza filmele de epoca, de recomandat celorlati.