The lake house (2006)

„Life is not a book, Alex.

 It can be over in a second.”

 

Keanu Reeves este unul dintre actorii mei preferati, de fapt ocupa fara pic de subiectivism  primul loc intr-un clasament personal. Asta nu are catusi de putin legatura cu  placerea cu care am savurat „The Lake house”.

Este unul dintre acele filme la care revii de fiecare data cu aceeasi placere, desi stii intregul curs al intamplarilor; incepi prin a invata replici,  continui prin a te amuza si infuria odata cu personajele si sfarsesti prin „a  le fi alaturi”, pentru ca te-ai atasat atat de mult de ele, incat nu mai este suficient doar sa le urmaresti stand deoparte.

Prima data am avut ocazia de a urmari filmul cu mai bine de 4 ani in urma, insa asta nu ma impiedica acum sa ii dedic un review, facandu-l sa devina unul de actualitate.

Catalogat ca fiind static si reposandu-i-se ca secenele lungi si esentiale au fost inghesuite spre sfarsit, „The lake house” are ceva aparte si cucereste. Simplu, fara ezitari, fara ocolisuri, prin autenticitate  si o idee noua care adulmeca o tenta fortata de SF,  se claseaza undeva la granita filmelor bune spre foarte bune.

Ca sa va faceti o idee despre film, am sa incerc o scurta descriere, fara a fura din farmecul de a descoperi singuri esenta peliculei. Nu am sa spun cum incepe filmul, ci doar atrag atentia ca secventa ce aparent este inofensiva, se va dovedi ulterior, una cu mult mai importanta decat a lasat sa se vada

Proaspata doctor Kate Foster (Sandra Bullok), simte nevoia de o schimbare, lasand in urma casa in care a locuit. Hotaraste sa lase un bilet noului chirias Alex Burnham (Keanu Reeves) cu unele lamuriri, fara a spera la un raspuns. Alex observa o discrepanta intre descrierea facuta de Kate, astfel ca acestia vor descoperi ca intre ei exista o distanta… de doi ani.

De aici inainte, relatia lor se va limita doar la randurile unor scrisori care traseaza viata lor, istorisindu-si fiecare experientele,cu speranta ca  intr-o buna zi sa se intalneasca, sfidand soarta care desi i-a unit, ironic ii  tine despartiti.

Nu doar timpul le va fi un impediment, astfel ca dramele pe care le traiesc, dezamagirile trecutului pentru unul, iubirile din prezent pentru amandoi si dubiile si visele din viitor pentru celalalt, vor turna un fond de nepatruns, plin de mister.

A fost o  adevarata contemplare  sa urmaresc cum impactul avut de camin asupra fiecaruia dintre protagonist se va concretiza ulterior intr-un scop comun.

Premeditand parca, puntea timp-loc pe care acestia o vor gasi, casa este un complice discret al celor doi, fara siguranta ca vor reusi intr-o buna zi sa o si traverseze, totul depizand de acum inainte de deciziile pe care unul le ia, in perioade diferite de timp, generand indirect  un impact inconstient asupra celuilalt.

Este complicat, dar nu incurca, are dragoste, dar nu este siropos si este suficient de dramatic, fara a intrista. Proportia pefecta intre aceste elemente este  un prilej de a te bucura de un film perfect de urmarit in orice moment.

Alex:  How’s your sunset?
Kate: It’s perfect.
Alex: I only wish you were here to share it with me

The pursuit of happyness (2006)

“Don’t ever let somebody tell you…you can’t do something.

You got a dream..you gotta protect it.

People can’t do something themselves..they wanna tell you you can’t do it.

If you want something go get it“.

In urma cu ceva timp, publicam un post despre un film care trata acelasi subiect- fericirea.Daca cel din urma analiza modul in care putem pastra o stare constanta de multumire si satisfactii, partitura de fata incearca sa ne arate cat de greu se gaseste acest sentiment si implicarea cu care te angajezi in cautarea sa.

Povestea de fata este cu atat diferita, cu cat nu mai este o joaca- este o naratiune adevarata, o drama care a miscat si a fost demna de ecranizat tocmai prin realismul infatisat si prin caracterul puternic al personajului principal care nu cere laude ci solicita timid sa ii urmam exemplul, sa nu renuntam niciodata atunci cand intregul univers sa incapataneaza sa comploteze inconstient impotriva noastra.

Am sa mint daca afirm ca “The Pursuit of Happyness” mi-a placut doar pentru prezenta lui Will Smith, am sa fiu cinica daca spun ca doar povestea a fost cea care m-a sensibilizat, asa ca o sa fiu radicala si am sa recunosc ca mi-a placut acest film pentru tot ce a oferit, distinctia fiindu-i recunoscuta in cele peste 20 de nominalzari la diverse festivaluri si ceremonii de premiere.

Pe cat de banal si simplu pare scriptul initial pe atat de profund si realist se va dovedi ulterior: un tata si un sot devotat Chris Gardner (Will Smith) este pus in incapacitatea de a-si creste fiul (o interpretare mare pentru un om atat de mic la acea vreme- fiul lui Will, Jared Smith) dupa ce sotia sa,  nemaifiind capabilă sa facă faţă presiunii lipsurilor financiare isi paraseste familia.

Imaginea dura a unei familii destramate devine acum clara, zugravind intocmai greutatile carora cei doi, tata si fiu vor fi nevoiti sa le faca fata.

Pus in situatia de a dormi pe unde se poate (minunata scena de la metrou….), fara bani de mancare,Chris va risca sa accepte un program de stagiar la o prestigioasa firma de agenti de bursa, fara a fi platit timp de 6 luni, singurul lucru “garantat” fiind un loc de munca bine platit si promisiunea unei vieti mai bune. Asta daca va fi cel ales…….

Avandu-l alaturi pe fiul sau care ii insufla incredere si afectiune, Chris va gasi in prezenta acestuia, motivatia necesara de a reusi, de a nu se scufunda si de a se elibera din haturisurile dureroase ale traiului actual.

Relatia atat de stransa si totusi fragila amenintata de realitatea cruda a vietii, a fost extraordinar de bine conturata, cu defecte si imperfectiuni.

Ideea ecranizarii povestii a fost intimparita producatorului, intr-o seara, urmarind o emisiune in care era prezent protagonistul, acesta istorisnd  in cadrul emisiunii obstacolele pe care a fost nevoit sa le depaseasca.

Comediantul Will Smith a urcat inca o scara a talentului prin aceasta interpretare,  produsul brut oferit publicului fiind o impresionanta expresie a existentei umane, implicarea totala fiind usor sesizabila pe intreaga durata. Il recomand pentru tot ceea ce transmite, astfel ca fara a constrange, elimina clisee si reuseste sa inchege un film excelent de urmarit in familie.

Australia (2008)

“Just because it is, doesn’t mean it should be!”

Sa fie o coincidenta faptul ca doi actori australieni au fost alesi sa faca un tandem precum cel de fata , intr-un film ce poarta numele “Australia”?

Nu este doar un continent, nu este o simpla destinatie, ci este acasa. Cel putin pentru personajele interpretate de Nicole Kidman (Lady Sarah Ashley) si de Hugh Jackman (Drover), niciunul dintre acestia constietizand ca de fapt lucrul care le lipsea era stabilitatea, siguranta ca esti acolo unde trebuie.

Regizorul a mai facut echipa cu Kidman pentru muzicalul “Moulin Rouge”, rezultatul de atunci fiind o surpriza uimitoare, poate de aceea publicul a asteptat cu atata inflacarare noul proiect marca Baz Luhrmann. Se pare ca pe unii dintre cinefili, rezultatul final “Australia” cu o durata de peste 2 ore, a plictisit, a dezamagit si a atras critici mai mult sau mai putin favorabile.

Poate eu sunt unul din cazurile rare care s-a bucurat de un film nu excelent, dar cel putin bun, suficient de bun incat sa imi tina treaza atentia. Spun ca nu este excelent, pentru ca pe alocuri actiunea se invarte in jurul cozii.

Filmul aduce un pic a western, este un amestec intre dragoste si actiune, o tragi-comedie care poate multumi sau nu, la care adaugam o pseudo- filosofie australiana dozand fara exces cu drama si aventura.

Sarah Ashley, o tanara aristrocrata soseste din Anglia in salbatica si minunata Africa, incercand  sa administreze vasta ferma de animale, lasata in urma de sotul sau mort in conditii necunoscute acesteia.

Fara experienta si victima sigura a celorlalti fermieri, britanica este nevoita sa faca echipa cu necizelatul Drover, in incercarea de a-si salva cireada de 2 000 de vite. Aflati la poli opusi, cei doi vor fi mai degraba obligati de imprejurari sa se suporte, insa cu timpul dandu-si o sansa reciproca se vor dezveli asa cum nu au facut-o pana atunci.

Tocmai cand crezi ca povestea s-a terminat, scenaristul te minte frumos si aduce in prim plan o noua desfasurare, de data asta , lucrurile devenind mai serioase, mai tragice si mai autentice.

Incercand sa insereze teme si motive profunde, regizorul apeleaza la prezenta unui copil in echipa celor doi, baiatul fiind de altfel si naratorul, intreaga actiune invartindu-se in jurul sau, inainte ca telespectatorul sa isi dea seama, devenind personajul principal.

Bunicul sau, King George (David Gulpilil) un vraci aborigen are apariţii ciudate în momentele cheie ale filmului, încercând prin magie şi incantaţii să influneţeze în bine cursul evenimentelor. Mi se pare de prisos prezenta celor doi, singura explicatie acceptata fiind faptul ca a fost o tentativa de a aduce ceva aparte intregii pelicule.

Actiunea avanseaza cu incetinitorul, intuind de altfel o inevitabila poveste de dragoste intre Sarah si Drover, astfel ca pe cat de simplu parea la inceput, iubirea celor doi va fi pusa la incercare de treceea anotimpurilor, de izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial, de schimbarile care le guverneaza existenta.

Laudabil este faptul ca cel putin pentru un numar mic de cinefili, punerea in scena a convins si a reusit, desi prin utilizarea unor clisee, sa acapareze atentia spectatorului  atat cat sa il tintuisca in fata ecranului pentru a vedea deznodamantul (mai degraba pentru a i se confirma )

The life of David Gale (2002)

“We spend our whole life trying to stop death. Eating, inventing, loving, praying, fighting, killing. But what do we really know about death? Just that nobody comes back. Maybe death is a gift. You wonder. All I can tell you is that by this time tomorrow I’ll be dead. I know when. I just cannot say you why. You have 24 hours to find out.”

Plictisita, adormita si usor irascibila dupa o zi de munca. Starea de dinainte . Zapand televizorul, nimeresc la timp pentru a prinde pe un post-  genul programului : thriller. Hai sa dau o sansa. Nu stiam titlu, subiect sau distributie. Deja suna bine: Kevin Spacey, Kate Winslet. Extaziata, multumita, cugetand si cu insomnii . Starea de dupa.

Filmul intra lejer la categoria de filme in care privitorul e complet convins de un fapt care se dovedeste a fi total fals.

Pelicula are ceva vechime- 2002  data premierei si surprinzator mie imi scapase.

Incepe schiopatand, aducand in atentie acelasi subiect invechit: un aparent caz de crima, acuzatul fiind David Gale, (Kevin Spacey fara niciun fel de prezentare) sustinand sus si tare, cu insufletire nevinovatia.

Tata iubitor, profesor apreciat si un om care si-a pastrat principiile, un puternic militant pentru abolirea pedepsei cu moartea, acesta se trezeste in prezent in celula mortii, asteptandu-si inevitabila executie.

Cu numai trei zile, inaintea executiei, condamnatul la moarte, invinovatit  de violarea si asasinarea unei colege de servici( ironic,de asemenea sustinatoare a acelesi pledoarii impotriva pedepsei cu moartea), David este dispus sa acorde un interviu exclusiv reporterului Bitsey Bloom (Kate Winslet). Inaintea de a-si da seama, jurnalista va primi mai mult decat niste informatii de culise, aceasta va fi insarcinata cu salvarea acuzatului, incepand o ancheta contra cronometru. Timpul se scurge al naibi de repede…

Filmul nu este o critica politica, desi aparent asta pare, singurul scop descifrabil fiind sa trezeasca dezbateri, populatia considerand diversificat aplicarea pedepsei cu moartea ca fiind justificata.

Desi primim toate informatiile necesare pentru a descifra misterul care inconjoara crima, nu suntem suficient de inteligenti de a percepe adevarul care mascheaza omuciderea.

Se va dovedi ca omul este dispus sa isi incalce normele subiective pentru a-si face auzite crezul si/ sau convingerile totul traducandu-se in disperare indreptatita sau nu.Este o poveste despre oameni.

Pana la acest nivel filmul este un sustinator al mesajului cu nota umana: captivant si moralizator. Finalul este unul de impact, autentic si ofera o nota distincta filmului per ansamblu, aducand elementele lamuritoare, care au fost atat de bine ascunse.

The last King of Scotland (2006)

“I am the father of this nation, Nicholas. And you have most…grossly… offended your father.”

*1 nominalizare Golden Globe (2006)
*1 nominalizare Oscar (2007)
*4 nominalizari Premiile BAFTA (2007)
*4 nominalizari Academia Europeană de Film

Urmarit cu mai bine de cateva luni in urma, acest film nu a putut fi uitat, astfel ca redifuzat la tv aseara nu m-am putut abtine sa nu il urmaresc din nou. Stiind deja firul narativ, nu am putut face altceva decat sa ma bucur de un scenariu curpinzator, de o reprezentatie actoriceasca magistrala si de un decor care  minimalizeaza pe cat este posibil ideologii ale anilor ’70 in Ugandia din timpul guvernarii lui Idi Amin .

Faptul ca este o poveste adevarata relatand printr-o prisma realista o tara decimata de atrocitatile unui singur om a carui unica ambitie au fost  puterea si setea nemarginita de a-si configura spiritul conducator in modurile in care el considera de cuviinta aduc o nota aparte intregii pelicule.

Autointitulatul rege, Idi Amin este insufletit de catre Forrest Whitaker, acest rol aducandu-i si un binemeritat Oscar, prestatia sa fiind convingatoare prin schimbarea brusca a tonalitatii, prin rasul care transmite teroare sau acceptare.

Aduce in prim plan o poveste care merita spusa, urmarita si analizata pentru ca evoca o parte dintr-o istorie ce trebuie dezgropata desi multi o vor uitata.

Titlul pacalaeste, devenind o metafora edificatoare pentru intreaga actiune, reusind sa fie unul de efect, avand radacini intr-o alegere facuta de dictator intr-unul din desele interviuri sustinute

Filmul este relatat din prima trairilor si experientelor de un tanar medic Nicholas Garrigan (James McAvoy face un rol nemaipomenit) care odata ajuns in Ugandia,dornic de a ajuta o tara lipsita de ajutor medical, intra in gratiile conducatorului care curand il va cere sa ii fie medic personal. Este interesat si un pic hilar  modul in care doctorasul a ajuns tocmai in acest colt uitat de lume.

Vom fi inca o data inselati crezand ca de acum vom fi martorii unei frumoase prietenii, insa urmatoarele evenimente il vor face pe tanarul doctor sa se indoaiasca de dorinta de a fi confidentul mai marelui “rege”.

Acesta va cunoaste dedesubturile din spatele conducerii tarii si va trece de la stima pentru un om politic cu carismă la dezgust.. Se va trezi prins intr-o situatie fara iesire, incapabil sa paraseasca tara care acum il tine prizioner in propriile ambitii condamnat fiind  la incapacitatea de a protesta sau de a lupta pentru propria-i viata.

Filmul este de acum un amestec proportionat intre suspans, drama , dragoste(exista si o micuta astfel de povestioara), compasiune si durere.Actiunea va lua o intorsatura brusca si surprinatoare, devenind  scena unor evenimente asociate unui joc de-a soarecele si pisica.

Finalul va rascoli, ultimele minute tinand spectatorul intr-o tensiune maxima, asteptand un deznodamant care va atrage un sentiment indreptatit de frustrare.

Este un film care trezeste umanul din noi, amintindu-ne ca lumea nu este doar cartierul care ne adaposteste si nu se rezuma la familia si prietenii nostri, fiind ceva mai mult decat credem noi ca stim.

Trebuie sa cunoastem si sa acceptam…

STEP UP 3D (2010)

“I was born from a boom box.”

 

 Universul viu si patrunzator al street dance-ului new yorkez este readus pe ecrane şi se metamorfozează partial în mult aşteptata continuare a seriei de succes “Step Up”, fara a se distanta foarte mult de descendentele sale.

Aseara am avut placerea de a urmari a treia si ultima parte a francizei cu rasunet, de data asta in varianta 3d.

Sincera sa fiu, nu stiu de ce productia a hotarat ca aceasta ultima poveste sa fie digitalizata pana la maxim, pentru ca, efectele 3d nu sunt nemaipomenite si nu ies cu nimic din tipar fata de celelalte productii de gen, ba chiar raman undeva in spate privind acest aspect.

Trebuie sa recunosc faptul ca toate dansurile, coregrafiile in ansamblu sunt extrem de reusite, ba chiar trebuie urmarite si reurmarite, pentru ca specatcolele puse in scena de dansatorii profesionisti sunt o adevarata reprezentare : miscari ritmice care hipnotizeaza spectatorul, dansuri a la Bronx, ce sa mai !

Filmul pastreaza acelasi scenariu: competitia pentru suprematie, dansul fiind solutia de salvare a unor pustani care vad in arta aceasta modul de a-si exprima, citez “fericirea, iubirea, izolarea”

Ce mi-a displacut: personajele nu mai sunt asa de complexe cum ne-a obisnuit, lipseste acel ceva care sa te faca sa te atasezi de ei (excludem frumusetea si abdomenele bine lucrate etalate). Moose revine  din partea  a II a, de data asta fiind exploatat mai mult pentru calitatile sale de dansator amintind de Fred Astaire.

Personajul principal Luke (Rick Malambri nu exceleaza la actorie, nici la dans nu este prea bine pus in valoare, insa exceleaza la capitolul frumusete:P), un orfan care are mosternire de la parintii sai o cladire care a devenit un adapost ce reuneste un grup  de oameni cu o pasiune comuna- dansul.

Acestia sunt ca o familie, impartind impreuna greutatile, bucuriile si absolut tot ce ii uneste pentru a suprevietui, preferand sa puna un paravan in fata vietii reale, asta dupa ce incercarile la care au fost supusi i-au intarit pentru a fi ceea ce sunt acum, inca o data muzica si dansul avand un aport urias in a-i fi modelat.

Pasionat si talentat intr-ale “filmului”, acesta prinde pe banda persoanele care ii plac pentru pasiunea depusa in dans, dornic sa coopteze noi talente care sa intregeasca trupa “Piratii”, aflata in rivaliate cu “Samuraii”. Astfel ii va cunoaste pe Moose (Adam Sevan) si Natalie (Sharni Vinson). De data asta miza concursului la care cele doua echipe se inscriu este o suma de bani care l-ar ajuta pe Luke sa isi pastreze depozitul, refugiul “familiei” sale.

Asa cum am mentionat scenele de street urban dance sunt de-a dreptul uimitoare, asta fiind in opinia mea singurul punct forte al peliculei, pentru ca povestea dintre personaje este un pic telenovelistica.

Exista doua numere care mi-au placut foarte mult: vezi scenele de dans in apa si pe cea din parc( aminteste de nemuritorul “Singing in the rain”). Soundtrack-ul  este  rasunator, reunind  cele mai noi hituri: Flo Rida (feat. David Guetta), Trey Songz, Laza Morgan, Estelle (feat. Kardinal Offishall).

In loc de concluzie: urmariti-l pentru miscarile de dans, pentru a-ti clati ochii cu niste trupuri bine lucrate, pentru a te bucura de o coloana sonora foarte buna, dar  nu te astepta la o capodopera. Mai mult ca sigur ca urmatoarea zi il vei uita, revenind probabil la muzica.

Avatar (2009)

“Our great mother Eywa does not take sides, Jake, only protects the balance of life.”

Sunt filme pe care le vezi si le uiti. Sunt filme pe care le urmaresti si parca ai vrea o a doua vizionare, la fel de bine cum sunt filme pe care nu le poti urmari pana la capat.

Exista si “Avatar”- una din acele creatii care fascineaza, devinind una emblematica, de referinta pentru arta cinematografica.

James Cameron a revenit, dupa o absenta destul de lunga de la carma regizorala, de data asta preluand si atributiile scenaristului, reusind sa sculpteze un film despre care se va vorbi inca mult timp de acum inainte.

Lucrul pe care il regret cel mai mult- faptul ca am stiut dinainte la ce actiune sa ma astept, urmarind in prealabil un trailer care configura in mai putin de doua minute intreaga tematica a povestii.Asta nu a furat catusi de putin din reprezentatia intinsa pe o durata de 165 minute.

Subiectul nu mai este necunoscut  : 200 de ani in viitor, pentru prima data oamenii sunt invadatori, nu invadati ai unei planete numite Pandora, scopul fiind extragerea unor roci care ar “usura” viata pamantenilor.

“Jakesully” (Sam Worthington), un veteran de razboi paralizat, se angajeaza sa afle secretele populatie Na’vi, slabiciunile mai exact, acestia fiind singurul impediment in calea “imbogatirii”.

Pentru ca omul nu se poate adapta conditiilor terestre ale planetei gazda, Jake ve coordona intreaga actiune printr-un corp numit Avatar- un mix intre ADN-ul uman si ADN-ul “salbaticilor”, incercand sa le castige increderea.

Pandora nu este doar o locuinta pentru indigeni- este adapostul care ii ghideaza si le intretine crezurile. Modul in care aceasta a fost creionata a necesitat pe langa imaginatie si un puternic simt al ratiunii care sa dozeze limitele posibilui.

Nu s-a exagerat, faurind o lume  careia ti-ai dori sa ii apartii macar o zi.Toate substraturile care savarsesc natura sunt de o coloristica profunda care imbina armonios un peisaj unic, bogat in luminiscenta si fosforescenta.

Ceea ce Jake va cunoaste si descoperi va deveni pentru acesta salvarea dupa care tanjea, gasind credinta intr-un loc in care comuniunea om- natura este mai presus decat ceea ce s-a lasat sa se cunoasca.

Devotamentul si iubirea se vor regasi intr-un peisaj care depaseste cu mult imaginatia actuala. Radacinile spirituale care leaga locuitorii Pandorei de pamantul pe care pasesc sunt o adevarata lectie pentru prizionerul Jake, deschizandu-i o poarta care duce catre cunoastere, implinire si impacare.

Este un spectacol vizual minunat prin cromatica utilizata si prin intreaga paleta de efecte speciale solicitate, insa indiferent ca este urmarit 2d ,4d sau oricum altcumva filmul are meritul de a fi unul care impresioneaza.

Cel care a semnat soundtrack-ul nemuritorului “Titanic”- James Horner contribuie si la muzicalitate prezentului “Avatar” invaluind specatorul intr-un tabou de sunete care rasfata simturile auditiv.

“I was a stone cold aerial hunter. Death from above”

Prince of Persia: the Sands of Time (2010)

“Everything changes with time. We should know this best of all.”

Urmarit intr-o sala plina de cinema, nu am putut decat sa surad vazand numai reactii multumite, rasete unde e cazul, si o buna dispozitie in masa la sfarsitul filmului.

Niciunul dintre cei prezenti nu s-au incumetat sa inceaapa sa critice, nu pentru ca nu ar fi avut ce, ci pentru ca spectacolul incheiat a fost perfect transpus si a facut ce si-a propus, pret de doua ore:sa te rupa de cotidian si griji.

Nu am sa spun ca este o capodopera, pentru ca e de departe de aceasta notiune, insa are acel ceva care te binedispune si asta spune multe,

Insiprat de un joc video de mare succes la public si incasari, filmul nu s-a lasat mai prejos si a reusit sa fie la masura asteptarilor.

Subiectul, are loc in Persia(actualul Iran), asta stim deja din titlu, undeva in vremurile de glorie ale acestui imperiu, notele antice si intregul decor pictat au fost atuuri puternice in a ma indragosti de intreaga atmosfera construita.

Un umil orfan, va atrage atentia regelui de atunci, intrand astfel in gratiile sale, dovedindu-si ulterior apartenenta la nobilime, nu prin pastrarea aerului “rebel” care-l leaga de copilaria dura care l-a maturizat ci prin faptul ca se va dovedi eroul pe care orasul l-a asteptat dintotdeauna, fiind un important personaj intr-o veche legenda.

Legenda aminteste de un vechi pumnal care adaposteste o putere magica ce guverneaza cumva … siguranta umanitatii.

Printul proscris(Jake Gyllenhaal) va fi nevoit sa se alieze, mai degraba obligat de imprejurari cu enigmatica printesa Tamina (Gemma Arterton), fiecare cu un alt scop ce trebuie indeplinit, ulterior descoperind ca exista ceva mai mult de atat ce ii uneste.

Destul cu subiectul. Nu vreau sa dau detalii,doresc ca fiecare sa descopere treptat intrigile, povestile tesute, iubirile care nasc, lanturile de familie care transced legaturile de sange.

Efectele speciale merita mentionate gratie faptului ca sunt extrem de reusite si nemaipomenit de bune la capitolul vizual, de altfel poate cel mai bun element al peliculei. Replicile nu exceleaza insa fura cateva rasete, astfel ca filmul ramane un film comercial de urmarit cu popcornul langa tine.

Reuneste toate acele note mistice: vraja, blesteme, dorinta de putere, desert, implicatii stravechi, zeitati, magie, aventura, calatorie in timp si nu numai.

Sper sa nu gresesc, insa intreaga desfasurare a actiunii mi-a adus aminte de mai vechiul –“ The Scorpion King” din 2002, pentru ca intregeste cam aceleasi elemente, insa multumita tehnologiei cu mult superioare celei vechi, Jerry Bruckheimer (regizorul care nu necesita prezentare) se autodepaseste si ofera scene de lupta foarte bune si o poveste care poate prinde la public sau nu… Spun ca exista riscul sa fie si nemultumiti, pentru ca se duc cu o anumita idee si reclama ulterior faptul ca vroiau altceva.

The happening (2008)

”  You’re at the place where the killers meet to decide what to do with the crippled girl.”

 

O noua perspectiva originala  a iminentului sfarsit al lumii, de data asta aruncand diverse elemente stereotipce cu intentia de a adanci fiorii simtiti.

Apocalipsa nu trebuie sa fie neaparat asa cum  o stim descrisa in biblie, intruchipata in diverse scenarii catastrofale, sau relevata de diverse profetii.

Sfarsitul lumii poate lua orice forma, iar daca imaginatia noastra este deschisa in  a primi o viziune noua, dincolo de tot ceea ce am crezut ca stim, “The Happening” va cutremura si va pastra acelasi mesaj umanist cu care regizorul  indian a obisnuit (M. Night Shyamalan- creatorul sacru al “The Village”, “Signs” ,”The sixth sense”, “Lady in the water” si cel mai recent “The last Airbender”)

Propunerea, de altfel indrazneata a scenaristului (acelasi Shaymalan) pare a configura omenirea ca fiind vinovata de a grabi cursul unor evenimente ce puteau fi amanate, situatia actual prezentata, fiind poate o pedeapsa a indiferentei si ignorantei etalate.

Fenomene cutremuratoare, incep sa zguduie o  comunitate. Nicio justificare rationala nu poate  fi gasita drept cauza izbucnirii si nicio o solutie care ar putea stopa numarul victimelor sa creasca nu este identificata.

Intreaga actiune se deruleaza in jurul unei familii (si nu numai) nou formate,care incearca sa isi rezolve problemele din trecut care ii instrainase, in  paralel cu scurgerea tragediilor la care sunt martori.

S-au trezit cu responsabilitatea de a avea in grija o fetita, aceasta devenind inconstient  liantul care acum ii uneste  si ii motiveaza sa gaseasca orice cale pentru a supravietui.

Secventele care incearca sa explice exact in ce consta manifestarea “virusului” care a acaparat intreagul orasel, sunt de-a dreptul socante, asta pentru ca ideea ca asa ceva ar putea fi posibil cutremura.

Toate lucurile care stau dincolo de puterea noastra de control sperie, iar atunci cand nicio ratiune logica nu pare a iesi la suprafata… totul devine cu atat mai sumbru.

Nu stiu daca titlul este cel mai potrivit, insa incita si dupa vizionare esti tentat sa afirmi ca poate intrega pelicula a fost o gluma proasta. Nu pentru ca ar fi, ci tocmai pentru ca modul in care omenirea reactioneaza este pe alocuri greu de imaginat, subiectul aducand in prim plan ideea ca nu suntem nici pe departe pregatiti de un eventual astfel de manifest.

Ceea ce mi-a placut cel mai mult la acest film (pe langa prezenta lui Mark Wahlberg) este ca m-a tinut intr-un suspans continuu: o data pentru ca nu stiam la ce sa ma astept, pe urma pentru ca asteptam o explicatie, ulterior pentru ca actiunea ajunsese intr-un punct la care nu puteai face altceva decat sa te rogi alaturi de protagonisti si sa astepti o data cu ei  sa vezi ce deznodamant le-a fost scris.

Nu stiu cat de mult va multumi finalu, nu stiu cat de incantati vor fi cei care il urmaresc de explicatia servita. ..Este unul, as putea spune deschis, nu necesita un sequel, pentru ca este usor de imaginat cum  va continua, insa poti spera ca nmic nu e asa cum pare, aici stand lucrurile un pic altfel, experienta anterioara putand deveni salvarea de acum. Poate tocmai asta este si farmecul

Salt (2010)

“The  rule says that a single life is not worth exposing an operation”

 

Un film lejer, care nu iti solicita neuronii si nu te pune pe ganduri deloc. Nu te impresioneaza si nu manifesta un ecou puternic dupa vizionare, servind asa cum am mentionat un film lipsit de nuanta… rigid.

Poate termenul este un pic mai dur, insa lipsa de consistenta si scenariul deja intalnit pana acum , intesat cu o mica modificare nu ridica acest film pe un piedestal.

Vesnicul conflict intre autoproclamata putere a lumii, America si insetata de noi cuceriri,  Rusia, este din nou adus in atentia publicului.

De data asta in rolul agentului spion o prezenta feminia- Angelina Jolie, intruchipeaza pe Evelyn Salt, cea care da si titlul filmului.

Daca la inceput imi placea cum suna promoul filmului, de altfel destul de promitator- “Who is Salt?”, am sa spun ca este decat o strategie de marketing menita sa hraneasca curiozitatea devoratorului de filme, pentru ca sincer, am aflat din primele 20 minute raspunsul. Cliseele, vesnicele clisee…

Avem una bucata agent al CIA acuzat ca ar fi spion al Rusiei, ce planuieste, in mod ironic uciderea presedintelui rus, facand parte, pare-se dintr-un program de pregatire al viitorilor asasini nord est europeni.

Aceasta incearca sa isi demonstreze devotamentul pentru rusi sau americani, in primul rand salvandu-si pielea.La inceput nu stim inca de partea cui se  afla aceasta, o vedem impartind pumni in stanga si in dreapta, facand cascadorii periculoase precum salturi exagerate peste masini in mers sau escaladari imposibile pe cladiri.

Finalul este anticipat, regizorul uitand sa mascheze secventele care ne dau indicii indirecte ca sfarsitul e scris fara a surprinde.Actiunea avanseaza cu viteza melcului, agenta Salt fiind mai greu de ucis decat veteranul Bruce Willis.

Planul sau initial este schitat si prezentat succint, implicatea sa fiind de asemena dezvaluita- actiune liniara. Victime colatorale, o micutza povestioara de dragoste, (dar care nu este lacrimogena si nu depaseste cateva cadre ), spionaj, impuscaturi pe ici-colo, urmariri frenetice, se vor a fi, imbinate, reteta succesului.

S-a mizat probabil pe prezenta sex simbolului Angelina Jolie, toate ipostazele infatisate (travesti, blonda, bruneta sau cu parul scurt ), neglijand faptul ca ne-am saturat de aceleasi subiecte deteriorate si ca vrem ceva care sa inspire si sa transmita.

In schimb este ceva ce mi-a placut- o aparitie scurta in film, actorul  german August Diehl, in film partenerul de viata al lui Salt. Un rol mic poate face mai tarziu un mare actor, care deja si-a inceput cariera, insa intrarea la Hollywood fiindu-i de acum asigurata de prezenta sa in film,

Merita o vizionare- doar joaca Angelina (cum ar zice fanii), insa sa nu aveti asteptari foarte mari, Multumiti-va ca este un film de actiune, pe care nu trebuie sa ne suparam, doar pentru ca suntem pretentiosi.

Hitman(2007)

„I’m gonna ask you a question. How you answer it will determine how this night ends. How does a good man decide when to kill?”

Inca un film care incearca timid sa aduca pe marile ecrane un joc care a facut furori in randul amatorilor de „adrenalina virtuala” (cateva exemple de succes: Resident Evil sau Prince of Persia).

Regizorul Xavier Gens nu iese cu nimic in evidenta  prin acest film si se limiteaza la a pastra litera jocului video.

Filmul isi face treaba de entertaining si atat. Detaliile respecate (nu stiu jocul, insa parerile avizate asta afirma) precum aparitia unei ratusti de jucarie in scenele finale sau stilul specific unei trasnpuneri grafice fac  din “Hitman” un film simplu, care nu necesita o concentrare foarte mare, fara a-ti da prea multe batai de cap.

As putea spune chiar ca povestea este extrem de … uzata, folosita, des intalnita: un barbat crescut si educat pentru a ucide. Fara ocolisuri face asta cu placere, fara a pune intrebari, asteptand in schimb un cec gras dupa indeplinirea misiunea.

Nereusind sa anticipeze un complot care il viza, vanatorul va deveni vanat. Astfel se va antrena intr-o noua misiune, de data asta spre identificarea celui/ celor care l-au culpabilizat, acestia initiand eliminare sa.

Bineinteles ca acesta va gasi un aliat in prezenta unei rusoaice, bineinteles ca aparitia sa trebuia sa fie una sexy si bineinteles ca intr-un fel sau altul, Agentul 47 va trebui sa reziste sentimentlor neobisnuite trezite in el de catre rusoaica misterioasa….

In rolul agentului 47, Timothy Olyphant, face un rol bun, caracterizat de seriozitate, o expresie implacabila a mimicii fetei si o tinuta eleganta in momentul executarii crimelor.

Partenera sa in film- protagonista Olga Kurylenko (o prezenta noua, dar deja cunoscuta din blockbustere precum “Max Payne”- inca o adaptare a unui joc video, “Quantul of Solace”) este o prezenta proaspta care isi face rolul. Si atat.

Nu pot sa afirm ca filmul merita neglijat. O vizionare este suficienta, pentru scenele intens exploatate de lupta, pentru intrigile ascunse si rasturnarile de situatie (fara a se face exces de acestea) sau pentru scenele aproape nud ale Olgai. Sexului frumos ii spun sa se multumeaza cu Timothy. Este suficient

Daca jocul care a insiparat pelicula a avut  încasări de top şi  a câştigat numeroase premii, “Hitman” nu s-a ridicat la nivelul acestuia, asta nu pentru ca jocul actoricesc nu a fost bun sau pentru ca scenariul s-a departat de ceea ce a reprezentat jocul ci pentru ca asa cum am mai spus, nu a adus nimic nou, nu a iesit cu nimic surprinzator pe piata, ceva care sa te determine sa te duci sa il vezi la cinema.De savurat acasa, in fata calculatorului sau la tv, alaturi de niste prieteni, fara a te astepta dupa la discutii pe tema sa.

Finding Neverland (2004)

“Young boys should never be sent to bed…

they always wake up a day older.”

 

*11 nominalizari la premiile BAFTA,
*5 nominalizari Globul de Aur,
*5 nominalizari premiile Oscar,
*4 nominalizari la London Film Critics Circle
*2 nominalizari la a XI a editie a Screen Actors Guild Awards

O abordare ineditia  a vietii celui ce a creat  basmul nemuritor “Peter Pan”, pelicula de fata este o semibiografie incarcata cu sensibilitate, emotii, dupa vizionare ramanand cu un intens sentiment de beatitudine, fara intentia de a intrupa afectivitate.

Povestea te seduce prin naturalete si autenticitate, fara a crea o imagine falsa a unei lumi de altadata, provocandu-te sa te ancorezi in stralucirea lumii noi create…

Intregul proces ce a dus la nasterea lui Peter Pan, facand deliciul unor generatii intregi, a inceput chiar in seara unei premiere a unui spectacol pus in scena de J.M.Barrie (Johnny Depp).

Nemultumit fiind de criticile primite si saturat de abordarea unor teme invechite, dramaturgul scotian isi va gasi inspiratia in urma unei plimbari in parc. Nu o va intalni pe Tinker Bell, insa se va ilumina odata ce destinul sau se va intersecta cu  familia Llewelyn Davies: patru băieţei orfani şi mama acestora, o văduva, condamnta sa se supuna societatii vremii respective  (interpretata de  Kate Winslet).

Atasamentul deosebit  fata de unul dintre cei patru copii-Peter Llewelyn (protagonist cunoscut din succesul “August Rush Freddie Highmore , uimitor in acest rol) ii va reaminti de importanta pastrarii credintei, despre inocenta copilariei si dificultatitle intampinate in viata de adult.

Prietenia acestora precum si interesul sau subit pentru membrii familiei, vor fi puse sub semnul intrebarii, insa candoarea si simplitatea ce infasoara unitatea sa vor deveni ulterior o uimitoare poveste ce va frapa prin initiativa inedita, prin magie si prin nota aparte ce cucereste intreaga naratiune.

Scenele antologice (vezi scena cand 25 orfani se furiseaza la teatru pentru a urmari mult astepta piesa) ca de asemeni infatisarea lui Johnny Depp in pielea dramaturgului, aduc un aport important la succesul filmului.

Lirismul prin care induioseaza nu face decat sa accentueze ideea ca maturizarea rapeste din crezul ca totul este posibil, limitand imaginatia fauritoare si inaltatoare a fiecaruia dintre noi., normalitatea sugrumand spiritul dinlauntru.

Peter Pan- baietelul care a refuzat sa creasca, este un model unic in literatura, teatru si film, pelicula de fata facand cinste parintelui sau James Matthew Barrie. O recomandare calda, facuta din suflet- Finding Neverland

“When the first baby laughed for the first time, the laugh broke into a thousand pieces, and they all went skipping about. And that was the beginning of fairies”

Triangle (2009)

“You know what I do when I have bad dream? I close my eyes and I think of something nice – like being here with you.”

Hmm…. asa da!

Sincer nici nu stiu de unde sa incep, pentru ca m-a derutat total filmul asta, dar in sensul bun.

Facusem “cunostinta” cu regizorul  Christopher Smith in anul 2004, atunci cand adusese la viata pelicula “Creep”, film care insa nu m-a impresionat foarte mult atunci si cu sigurnata nu ar face-o nici acum.

“Triangle” a fost urmarit in lipsa de altceva. Zacea de mult printre folderele calculatorului si sincer nu mai imi aduc aminte cand si de ce am ales sa il salvez.

Mi-a placut inca din primele minute, alimentandu-mi curiozitatea pentru mai departe.

Conteaza foarte mult sa stii cum sa integrezi privitorul in actiunea filmului si daca faci asta cu talent si pasiune, asta se vede in rezultatul final.

Sa vedem… Primele secevente deschid actiunea filmului vag, in sensul ca nu distingem clar personajele, mai degraba nu intuim ce fac.

Desi replicile curg si putem face o parere proprie a ceea ce pare sa se intample, abia spre sfarsit vom avea o imagine de ansamblu si motivul pentru care s-a apelat la misterul acesta. Jess (Mellisa George- cunoscuta probabil din adaptarea cinematografica a inspaimantatoare povesti Amityville Horror) pare a purta o conversatie cu fiul sau, discutie care degenereaza la un moment dat..

In ideea de a se relaxa, aceasta accepta invitatia unui prieten mai vechi, de a petrece o zi pe iaht, in largul marii, alaturi de cativa amici de ai acestuia. In drumul sau catre  portul unde ar trebui sa se intalneasca, aceasta loveste din greseala  un pescarus… Aceasta ar fi trebuit sa intuiasca, ca este un avertisment atroce al unui inceput de zi ce parea a se anunta perfect.

Cateva ore mai tarziu, o furtuna ivita brusc, va declansa un cosmar neprevazut si plin de dramatism, cu totii trezindu-se fara aparare in mijlocul oceanului, in imposibilitatea de a cere ajutor. Norocul lor aparent este ca exact in acel moment, va trece pe langa ei un vapor, astfel ca pentru a se pune la adapost acestia iau decizia neinsipirata de a se urca la bordul sau.

Nu va ganditi ca are vreo legatura cu Triunghiul Bermudelor pentru ca se indeparteaza total de filmele facute pe tema asta, desi debutul sau este exact la fel ca al celor de gen.

Filmul va lua o intorsatura la 180 de grade, astfel ca pusi in situatia de a supravietui unui psihopat care ii vaneaza pe vapor, tinerii vor trebui mai intai sa afle cine si de ce i-a adus aici.

Treptat, drama si firoii specifici unui film buuun de suspans vor acapara atentia cuvenita , privitorul pus inidirect sa faca speculatii, fara a intui macar ce se ascunde in spatele povestii.

Scene care pareau fara de inteles sau lipsite de autenticitate se vor dovedi a fi unele valoroase, conducand catre un deznodamant care sincer, m-a socat insa m-a multumit la culme.

Imi plac filmele cu intorsaturi de situatie, insa cel de fata merita un loc de cinste in fruntea celor mai bune.Toate elementele care nu pareau a face parte din peisaj se vor incadra la fix, punandu-va mintea la contributie suficient de mult incat sa va intarate si poate sa va enerveze pentru ca la naiba, la un moment dat nu mai intelegi nimic !

Insist pe sfarsit- ideea in sine este pusa extraordinar de bine in valoare, semnificatiile de la final avand un impact imens fara a solicita  clasicele clisee sau replici ce se doresc a fi profunde

The fountain (2006)

„ Every hadow,

no matter how deep is threatened by morning light.”

 

Imi plac filmele ciudate .Imi place „The Fountain”: pentru soundtrack (semnatura tipica Clint Mansell), pentru prezenta lui Hugh Jackman, pentru scenariul de-a dreptul incarligat si foarte greu de digerat pentru persoanele neavizate.

Initial rolurile principale fusesera adjudecate de catre Brad Pitt si Cate Blanchet (fiind adusi impreuna ulterior in drama „The Curios Case of Benjamin Button”), insa  retragerea lui Pitt şi depăşirile de costuri  închisesera producţia. Directorul a rescris scenariul şi a fost capabil sa reinvie proiectul cu un buget de 35 milioane dolari, cu Jackman şi Weisz în rolurile principale.

Este un film greoi,  probabil ca multi vor renunta la vizionare inca din primele minute, totul parand fara noima, insusi regizorul, avand cunostinta de greutatea intampinata in intelegere afirma că, poveştile converg in  timpul lor si au fost deschise interpretării.

In completare, declara:  “încâlceală din “The Fountain” si mesajul de bază, sunt foarte mult ca un cub Rubikdesi ce se poate  rezolva în mai multe moduri diferite, dar în cele din urmă există o singură soluţie la sfârşit.”Interesant nu ?

Pe scurt, filmul are trei povesti de baza,trei scenarii care impletite alcatuiesc unul singur, evenimentele fiind separate de cinci secole. Astfel: in secolul al XVI lea in America Centrală pe teritoriu Maya, conchistadorul Tomas este insarcinat de catre Isabel cu misiunea de a gasi pomul vieţii si ar face orice in a reusi acesta.

În 2005, cercetătorul medical Tommy urmăreşte obsesiv un leac pentru tumori cerebrale in vederea salvarii sotiei sale, Izzy de o moarte prematuraAceasta, in incercarea de a a-si ajuta sotul sa depaseasca momentul iminent al pierderii sale, foloseste un caiet numit simplu „The Fountain”, pentru a deveni intermediarul sau, cerandu-i ca el sa fie cel care il termina.

Anii 2500, actiunea are loc in  spaţiu, călătorul Tom  deplasandu-se la  prin nebuloasă într-un balon în formă de navă spaţială care conţine o grădină şi un copac al viatii aflat … pe moarte,  fiind aproape  sa desluseasca misterele care l-au secatuit mai bine de un secol. Toate povestile se intretataie, personajele principale fiind interpretate in fiecare naratiune de catre Hugh Jackman si Racheil Weisz (minunata in acest rol).

Cele trei istorii se orienteaza  spre acelasi adevăr unic, pe măsură ce protagonistii atemporali- în esenta, una şi aceeaşi persoană – îşi redobandesc treptat  pacea sufletească în faţa vieţii, a morţii, a iubirii şi a renaşterii, acceptandu-si in masura in care este posibil existenta.

Filmul in ansamblu trebuie privit ca o metafora, fiind o odisee complicata despre fragilitatea spiritului uman.

Tema principala ar fi trasata in linii simple in frica de moarte, nesiguranta de a nu sti ce ne asteapta dincolo de viata pe care o stim, calatoria care urmeaza dupa fiind pigmentata de ceea ce sta inca in neputinta noastra de a ne accepta singurule lucrurile care nu le putem controla. Poate ca ceea ce ne face umani, este chiar moartea….

S-a construit cu accente profunde de filosofie si se doreste a fi o meditatie asupra trecerii timpului si a efemeritatii dragostei.

Notele mistice ale scenariului incarca mult capacitatea de intelegere si te ridica pe culmi in care nu ai crezut ca vei ajunge, esti un calator prin timp…. este o recomandare calda, insa asa am subliniat nu este un film de duminica, de urmarit cu prietenii.

Remember me (2010)

“When someone comes into your Iife, haIf of you says,You’re nowhere near ready, but the other haIf says,”Make it yours forever.”

Atunci cand ai ocazia sa vezi un film care este catalogat ca fiind minunat, esti tentat sa faci nota discordanta si sa nu ii atribui titulatura anterior primita. Insa atunci cand intr-adevar ai ocazia sa urmaresti un astfel de film, ai vrea sa il recomanzi tuturor, insa cu filmul de fata ar trebui sa reflectezi .. mai ales in cazul celor care sunt mai sensibili. Asta pentru a evita sa le provoci o criza buna de plans, nu pentru dramatism ci pentru abordarea care misca fara a se forta foarte mult.

Remember me- tradus la noi  ca “Aminteste-ti de mine”, este minunat si da, merita recomandat. Nu neaparat distribuita (prezenta lui Robert Pattison sau a lui Emilie de Ravin cunoscuta publicului din succesul LOST) m-a atras la inceput ci poate chiar publicitatea facuta pe site-urile de specialitate.

Trebuie sa recunosc ca “Edward” din ecranizarile lui Stephanie Meyer a facut un rol de exceptie si a schitat un personaj puternic, plin de amaraciune si durere, intr-o lupta permanenta cu demonii interiori.Despartirea prematura a parintilor sai, instrainarea de tatal sau, considerat a fi vinovat de evenimentele tragice din trecut, Tyler este un singuratic, colegul de apartament incercand sa ii fie alaturi atat cat ii pemite.

Iesirile sale se rezuma la plmbari prin parc, alaturi de sora sa mai mica.de care este legat printr-o legatura unica, fiind mereu alaturi de ea atunci cand are nevoie.

Dorinta de a trai si gandul la un viitor nu fac parte din prioritatile tanarului lipsit de simtul realitatii, astfel ca atunci cand spera mai putin ca un licar de fericire sa apara in viata sa, asta se intampla in cel mai neasteptat mod. Intalnirea “programata ” cu Ally, o tanara plina de viata, ambitioasa, aflata la polul opus fata de ceea ce Tyler a obisnuit sa simta sau cunoasca va deveni cel mai pretios moment de care isi va aduce aminte….Tyler va constientiza sensul vietii, deschizandu-i ochii larg pentru a putea privi viata cu tot ce are mai fabulos de oferit.

Se vor cunoaste si vor incerca sa se ajute reciproc pentru a depasi cu mai multa usurinta monstrii care le incatuseaza sentimentele, insa nu toate lucrurile frumoase tin pentru totdeauna, relatia lor fiind pusa la incercare de familie si chiar de greselile comise de unul dintre acestia., respectiv circumstantele in care s-au cunoscut

Finalul nu putea fi decat unul neasteptat, nu pentru ca filmul a fost unul cu twist-uri, nu asta e scopul, insa in ideea  de a smulge cateva lacrimi, regizorul a apelat la o coarda sensibila a publicului, aducand in prim plan o tragedie a umanitatii care nu trebuie uitata….

“Remember Me” este un film memorabil,   despre puterea dragostei şi importanţa aprecierii vieţii prin pasiune şi respect pentru fiecare moment, pentru ca viata este alcatuita din acele momente sublime care ar trebuie sa faca parte din existenta fiecarui individ