Paranormal Activity 3 (2011)

“- Julie: Who’s Toby?
- Young Kristi: He’s my friend.
- Julie: I don’t see him.
- Young Kristi: He’s standing right next to you “

• Regizor: Henry Joost, Ariel Schulman
• Actori: Chloe Csengery, Jessica Tyler Brown and Christopher Nicholas Smith
• Gen: Horror, Thriller
• Premii niciun premiu/ nicio nominalizare
• Tara: SUA
• Durata: 83 minute

In cea de-a treia parte a francizei care a cucerit un numar neasteptat de oameni, facem un salt in timp si ne intoarcem cu 18 ani inaintea evenimentelor din prima. Pentru fanii genului, dar si pentru critica, “Paranormal Activity 3” a servit o adevarta surpriza la capitloul scenariu, poveste si acting.
Totodata, s-a dovedit a fi un succes greu de egalat la incasari, daramand toate asteptarile: un nou record pentru noaptea de deschidere a unui film horror ($8 million), cea mai buna zi de deschidere pentru un horror in SUA ($26.2 million), plus cea mai buna lansare pentru o franciza ($52.6 million). Casa de productii nu s-a zgarcit prin a face declaratii care convin unei a patra parti, asteptate in toamna acestui an, mai precis in 19 octombrie. Legatura facuta cu partea secunda si faptul ca ni se reaminteste un detaliu aparent inutil din aceasta, mi-a parut profesional si mi-a dovedit faptul ca scenariul a fost elaborat in detaliu, inca de la debut probabil.

Am sa incep recenzia cu o marturisire, enuntata cu fiecare ocazie: iubesc filmele handycam, ba chiar cred ca am facut o obsesie nevinovata pentru ele, motiv pentru care si ultima parte mi-a placut, desi a reusit sa ma sperie al naibii de tare. Scenaristii au anticipat si au lasat loc pentru un prequel printr-un introducerea unui mic artificiu: in primele doua parti, Katie, respectiv Kristy, mentioneaza ca nu-si amintesc motivul pentru care traiesc experientele prezente. In 1988 surorile Katie si Kristi, se instaleaza impreuna cu mama lor si tatal vitreg Dennis, intr-o casa idilica. In afara prietenului imaginar al lui Kristi, lucrurile sunt perfect normale. Din momentul in care Dennis realizeaza ca lucruri ciudate se intampla in casa, ia decizia de a instala camere de luat vederi, in speranta de a surprinde exact ce se ascunde in caminul sau. Imaginile surprinse treptat, vor fi motiv de disputa intre el si mama fetelor, dar mai ales motiv de ingrijoare pe masura ce entitatea devine violenta si primejduoasa.

O nemultumire pe care o pot enunta: sunt cateva secvente in trailer care nu au fost inserate in film. Deranjat, dar poate benefic pentru film, pentru ca s-a pastrat suspansul multor cadre care erau dezvaluite in promoul oficial. Au fost multe momente la care am tresarit si unde m-am vazut salvata de spaima, doar prin a tipa de groaza. Comparativ, “Paranormal Activity 3” este cu mult superior primelor doua; desi momentele de groaza sunt mai reduse, se compenseaza prin povestea convingatoare. Cele doua micute, mi s-au parut atat de naturale si credibile, incat daca nu as fi stiut ca urmaresc un produs comercial, nu m-as fi incumetat sa contest autenticitatea imaginilor.

Rolul lui Dennis- bun, spre foarte bun. Piesele lipsa din precedentele productii isi gasesc locul in povestea familiei, culminand cu o explicatie satisfacatoare, dar poate nu si cea mai buna. Cele mai agasante dar si cele mai marcante momente sunt cele in care sunt prezentate clipe luuungi de liniste si lipsite de dinamism, gratiat fiind de inspiratia de a deslusi urmatoarea miscare. Tocmai aceasta apasare tensionata iti bucura pofta bolnava de adrenalina.Daca va plac filmele turnate in stilul handycam, fidele noului gen found footage, dar mai ales daca v-au placut primele doua pelicule cu activitati paranormale, atunci ultima imaginata de producatori e musai de urmarit. Indeosebi, pentru amatorii genului.

The Entitled (2010)

“It wasn’t about me at all. I’ll get by. It was about seeing pain and struggle and knowing there was not one thing you could do about it. But not anymore. Not anymore.“

• Regizor: Aaron Woodley
• Actori: Kevin Zegers, Ray Liotta, Laura Vandervoort, Victor Garber, Devon Bostick, Stephen McHattie
• Gen: Thriller, Mister
• Premii: nicio nominalizare
• Tara: SUA
• Durata: 91 minute

Dintotdeauna mi-au placut filmele psihologice, cu intorsaturi de situatie, acele filme care te pacalesc inteligent si iti ofera informatii treptat, cu precautie, fara a te indispune prin moderarea subiectului. “The Entitled” nu este cel mai bun film in nota introducerii, insa isi face treaba de a surprinde, te minte frumos si iti solicita nervii pana undeva spre sfarsit. Cu o distributie nu tocmai sonora, productia nu este atat de cunoscuta. Asta nu inseamna ca nu iti va garanta momente tensionate de buna calitate, o interpretare concludenta sau un scenariu simplu, dar preocupat sa-ti capteze interesul.

Lipsit de siguranta unui loc de munca stabil ,un proaspat absolvent de facultate  Paul Dynan (Zegers) se gandeste la o solutie pentru cheltuielile si costurile ridicate carora nu le mai face fata.  Frustrat si debusolat, acesta ii trage de partea sa pe iubita sa Jenna si cel mai bun prieten al ei, intr-un plan nebunesc de rapire a trei adolescenti de bani gata si pentru a cere ulterior rascumparare pentru eliberarea lor. Crima perfecta planuita este instabila si pe masura ce se bifeaza pasii ce ar fi trebuit sa fie urmati, cu atat mai rau lucrurile degenereaza, Paul pierzand controlul asupra complicilor sai.

Nu atat de cuminte pe cat l-ai percepe din descriere, posibil sa fii indignat de ideea finala a peliculei. Exista riscul sa fii agasat de targuielile rapitroilor cu tatii celor trei tineri, insa cadrele se vor revansa spre sfarsit cu un twist genial care iti recompenseaza rabdarea. Ce am apreciat si mi-a sustinut curiozitatea- gama de jocuri identificata in mana unui papusar iscusit. Nu stii exact cine e si in ce piesa isi imbraca fiecare protagonist, pentru ca legaturile dintre ei sunt masluite pe parcurs. Marea parte a filmului este ocupata cu rolul lui Kevin Zegers. Imbucurator este faptul ca a izbutit sa-si sprijine personajul cu o interpretare buna, as risca sa spun la fel de energica si covarsitoare ca-. In schimb, Ray Liotta, incearca atat cat poate, sa-ti distraga atentia de la el si sa te determine sa privesti la cei de langa el, fara a-ti oferi un reply pozitiv. Cu siguranta nu este cel mai bun film adoptat genului thriller psihologic, dar are multe situatii neprevazute, aproape la fiecare sfert de ora, asa ca twisturile vor fi frecvent intalnite.

Take Me Home Tonight (2011)

“Whatever you do, it’s what you’re gonna be. And I just don’t know what I wanna be. Yet. “

• Regizor: Michael Dowse
• Actori: Topher Grace, Anna Faris,Dan Fogler, Teresa Palmer, Chris Pratt, Michelle Trachtenberg, Michael Biehn
• Gen:Drama, Comedie, Romantic
• Premii: 1 nominalizare Teen Choice Awards
• Tara: SUA
• Durata: 97 minute

Va propun o comedie romantica plina de dulcegarii, clisee si situatii amuzante, un film pe care mai mult ca sigur il veti uita in ziua urmatoare, dar nu va supara pentru romantismul exagerat pentru ca va va detasa de cotidian, pe durata celor 90 de minute. “Take Me Home Tonight” mi-a adus aminte de vechile filme de comedii facute doar pentru adolescentii “neintelesi”, filme ca “Boys & Girls”, “10 Things I Hate About You”, “American Pie”, “She’s all That” sau “Can’t Hardly Wait ”, comuna fiind prezenta liceenilor sau a proaspetilor absolventi. Fiind o comedie retro care se respectca, filmul si-a imprumutat titlul “Take Me Home Tonight” prin referirea la piesa inclusa in albumul omonim Money’s din 1986 ( foarte buna coloana sonora). Pentru nostalgicii anilor’ 80, pelicula va oferi piese musicale care va trezi amintiri, pofta de dans sau doar amuzament. Nu vi se intampla sa asociati anumite melodii cu un anume moment din viata voastra? Mie da, poate si de asta am gasit reconfortant soundtrackul final. Macar de ar fi fost suficienta muzica sa valorificam filmul.

Perioada liceului este pentru multi dintre noi una dintre cele mai frumoase etape, precedate doar de timpul minunat petrecut in facultate. Matt este un tanar de 23 ani care refuza sa se maturieze. Eu o sa spun ca mai degraba este la fel de indecis si speriat de premisa viitorului la fel ca noi toti. Desi a absolvit  prestigiosul colegiu MIT, acesta se multumeste cu un job intr-un mall, la un magazin cu casete video. Pe de alta parte, sora sa geamana Wendy (Anna Faris) isi refuza aprofundarea studiilor, multumindu-se cu o relatie plafonata cu Kyle Masterson (cei doi sunt cuplu in realitate). Barry, cel mai bun prieten al lui Matt, este recent concediat, asa ca invitatia de a participa la o petrecere de Ziua Muncii, va fi nu doar binevenita, ci si un impuls pentru a se descatusa de inhibitii. La proprii. La invitatia facuta de organizator, raspunde afirmativ si Tori Frederking (ciudat nume), cea de care Matt a fost indragostit in liceu si cu care a petrecut 7 minute magice, rememorate cu fiecare ocazie. Cum va decurge intalnirea celor doi si ce surprize genereaza noaptea de distractie in viata celor trei… va trebui sa vedeti voi insiva.

„Take Me Home Tonight” sta postat undeva la limita dintre banal si mediocru, insa are acel ingredient care te agata de subiect si personaje, si anume un story simplu cu personaje comune care reprezinta tipare tipice. Este adevarat ca mare parte a evenimentelor sunt intuite inca dinainte de a fi infaptuite insa, avand in vedere ca scenariul a fost redactat pentru un public tinta adolescentin, asteptarile nu sunt foarte mari. Reinvierea atmosferei anilor ’80 nu este pusa doar in seama coloanei sonore, cat si pe umerii tinutei  (plus a atitudinii) personajelor foarte simpatice. O calitate a filmului este revendicata de glumele si gagurile decente, evidentiate onorabile. Pentru serile lungi si plictisitoare, o doza moderata de comedie este binevenita, daca mai inseram si putin romantism numai bine.
P.S: Asa-i ca nu o recunoasteti pe Anna Faris pe poster?

Dream House (2011)

“Once upon a time, there were two little girls that lived in a house.. . “

• Regizor: Jim Sheridan
• Actori: Daniel Craig, Rachel Weisz, Naomi Watts
• Gen: Drama, Thriller
• Premii niciun premiu/ nicio nominalizare
• Tara: SUA
• Durata: 92 minute

Un mare inconvenient pentru “Dream House” este reprezentat mai intai de incoerenta si mai apoi de faptul ca incepe greoi si avanseaza molcom catre intriga, care odata pronuntata, se grabeste sa-si dezvaluie mare parte din mister. Poate daca insistentele ar fi fost indreptate mai putin catre personaje si mai mult pe actiunea propriu zisa, explicatiile survenite ar fi fost mai decente si satisfacatoare. Contrar insa criticilor aduse si lipsei de publicitate (actorii principali au refuzat sa ia parte la campania de promovare, nemultumiti de pelicula), filmul va institui cel mult doua twisturi partial salvatoare; va fi sters oricum repede dintr-o potentiala lista de recomandari.

Will Atenton (Daniel Craig) este un editor respectat care preocupat de faptul ca nu-si petrece suficient timp cu familia isi da demisia. Stabilit impreuna cu sotia sa Libby (Weisz) si cu cele doua fete intr-un oras idilic, achizitionarea unei case este ultima etapa pentru cladirea relatiei familiale. Intrerupand un ritual in desfasurare, in pivinita casei sale, Will initiaza cercetari despre istoricul casei, afland ca in urma cu cinci ani, viata unei mame si a celor doua fete ale ei au fost curmate in casa sa, suspectul principal fiind sotul celei ucise. Mai infiorator, este faptul ca presupusul ucigas este in libertate, recent eliberat in lipsa de probe. Singurul ajutor primit vine din partea lui Ann Patterson (Naomi Watts), vecina de peste drum care i-a cunoscut pe vechii locatari.

Inscris intr-un registru rusinos al incasarilor slabe si desfiintat de critica, “Dream House” iti asigura un minim de adrenalina si isi limiteaza secventele horror, menite sa completeze cadrul psihologic pentru care isi asteapta meritele. Reversul medaliei in cazul meu: auzind vorbindu-se atat de mult de proasta calitate a filmului, curiozitatea de a da crezare afirmatiilor m-a impulsionat sa vreau sa vad filmul.Insist si punctez sa se evite vizionarea trailerului tamp lansat pentru film. In mai putin de doua minute se structureaza intregul plot al peliculei, se demasca personajele si le lipseste de aruncarea unor presupuneri privind rolul lor in decor. Daniel Craig mi-a displacut pentru ca mi-a dat impresia de inexpresivitate si pare ca nu ia parte la acelasi proiect. Una dintre actritele mele preferate, Rachel Weisz este poate nu in ce mai buna forma a sa, dar resusciteaza unele momente unde filmul este prabusit de-a dreptul. Raportand filmul la o scara de apreciere, am sa-l punctez cu calificativul suficient, in ideea in care ii sunt recunoscute si asumate greselile.

Artificial Intelligence (2001)

“ – If a robot could genuinely love a person, what responsibility does that person hold toward that mecha in return? It’s a moral question, isn’t it? – The oldest one of all. But in the beginning, didn’t God create Adam to love him? “

• Regizor: Steven Spielberg
• Actori: Haley Joel Osment, Jude Law, Frances O’Connor, William Hurt
• Gen: SF, Drama, Aventura
• Premii: 40 nominalizari (2 Oscar, 3 Golden Globe, 1 BAFTA); 12 premii castigate
• Tara: SUA
• Durata: 146 minute

Dintotdeauna m-au pasionat filmele vizionare, replica ale unor scenarii SF, care se incumeta sa prezinte o versiune mai mult sau mai putin plauzibila a viitorului. Nu putem sti niciodata ce ne este rezervat, insa imaginatia si experienta comuna a indivizilor, poate fi uneori surprinzatoare. Unul dintre putinele filme care bifeaza succes la capitolul SF, este si unul dintre preferatele mele, “Artificial Inteligence”, putand fi urmarit nu doar de pasionatii scenariilor cu civilizatii distopice, cat si de cei care se declara alergici acestui gen, fara teama de a fi impovarati cu o poveste inutila.

“Super-Toys Last All Summer Long”, o scurta povestire semnata Brian Aldiss, este temelia pe care s-a construit scenariul, in baza careia Stanley Kubrick si-a inceput proiectul pentru “A.I”, intins pe durata a mai bine de douasprezece ani. Moartea sa prematura, nu a insemnat abandonarea proiectului, care odata intrat pe mainile lui Steven Spielberg, a fost asigurat respectabil cu regia, scenariul si productia. Un alt siretlic de efect, este imprumutarea vocilor unor actori consacrati (Jack Angel, Robin Williams, Meryl Streep, Ben Kingsley, Chris Rock) ce au si aparitii episodice  in film.

Intr-o perioada cand resursele minerale sunt limitate si tehnologia cunoaste un avant neingradit, in mijlocul secolului 21, oamenii genereaza un nou tip de computer, constient de propria lui existenta. Cu infatisarea umana, acesta este „imbunatatit” cu capacitatea de a iubi. Un prim android, David (Haley Joel Osmen), creat de Cybertronics Manufacturing, este adoptat in scopul testarii de unul dintre angajatii companiei (Sam Robards). Copilul grav bolnav avut impreuna cu sotia sa (Frances O’Connor), este criogenizat pana la gasirea unui leac. In baza unor incidente menite sa-l condmane, baiatul-robot este abandonat de „mama” sa. Ne este astfel oferit unul din momentele care emotioneaza audienta, mimica si mai ales dialogul celor doi fiind coplesitoare. Ramas decat cu ursuletul Teddy , David, porneste intr-o calatorie initatica, intr-o lume a oamenilor, in speranta regasirii celei care l-a iubit si pe care el a numit-o mama, aspirand la acceptare, integrare si aflarea apartenentei sale.

Ceea ce place foarte mult la film, este nu doar subiectul care mi se pare foarte bun, ci mai degraba personajele, indirect actorii repartizati in cadrul scripului. O nota personala, ar presupune sa aduc si prejudicii scenariului, dar am sa ma limitez doar la a mentiona ca deznodamantul este un pic dezamagitor, dar ca se pastreaza in nota similara a intregului film. De foarte multe ori, pe parcursul filmului se fac referiri la unicitatea umanoidului David, insistentele intarind astfel senzatia ca iei parte la un spectacol diferit de cele de pana acum. Dincolo de numele cu rezonanta care isi inscriu contributia la film, aprecierea publicului difera; parerea mea ramane totusi de neclintit: filmul este bun, spre foarte bun, putand fi confnudant cu un basm modern, o poveste fantasy care iti place…. sau iti e indferenta.

Jane Eyre (2011)

“- Rochester: Listen to me. Listen. I could bend you with my finger and my thumb. A mere reed you feel in my hands. But whatever I do with this cage, I cannot get at you, and it is your soul that I want. Why can’t you come of your own free will?
– Jane Eyre: God help me… “

• Regizor: Cary Fukunaga
• Actori: Mia Wasikowska, Michael Fassbender, Jamie Bell, Judi Dench, Sally Hawkins
• Gen: Drama, Romantic
• Premii: 3 nominalizari (unul adjudecat: Spotlight Award)
• Tara: SUA | Marea Britanie
• Durata: 120 minute

Romanul semnat Charlotte Brontë’s,  “Jane Eyre” a avut privilegiul de a fi fost ecranizat in peste douazeci de ipostaze, fiecare varianta intrecand-o pe cea anterioara. De departe, versiunea din 2011, imi pare a fi cea mai fidela, una dintre cele mai incantatoare si reprezentative atmosferei si personajelor descrise. Filmele de epoca au avut mereu ceva deosebit si s-au prezentat de fiecare data ca un pretext pentru a evada din prezentul zilelor noastre. Nu tocmai un gen preferat de partea masculina, acestea dedica o nota aparte romantismului, reinviind vremurile de alta data.

Ceea ce este deosebit la viziunea recenta “Jane Eyre”, este faptul ca pe langa un cast bine distribuit (Mia si Fassbender sunt extraordinari) este faptul ca distingem exact goticul intunecat al unei epoce de restriste, impletita cu un aer umbros, care ingradeste spectatorul, putandu-se identifca astfel cu lipsa libertatii celor doi protagonisti. Doi laureati ai premiilor Oscar si-au adus contributia la productia dezbatuta. Unul dintre acestia este Michael O’Connor, persoana care si-a revendicat designul costumelor. Coloana sonora a fost asigurata de Dario Marianell, asigurand astfel un scor musical inserat perfect in momentele actiunii. Faptul ca initial o cunoastem pe Jane matura, inaintea copilei care va trebuie sa infrunte vitregiile unei vieti care o condamna la lipsa dragostei de orice fel, alatura o nota distinctiva. Moira Buffini, scenaristul peliculei, adopta desfășurarea neliniara a evenimentlor, aducand astfel un plus de originalitate pentru transpunerea romanului din 1847 (uimitor si admirabil cum trezeste interes in continuare).

Tânăra Jane (Mia Wasikowska) este angajata in calitate de guvernanta pentru pupila gentlemanului mai mult absent de la conac, Edward Rochester (Michael Fassbender, depaseste prestatia din X-Men). Dupa o copilarie dramatica, alaturi de o matusa instrainata (Sally Hawkins) si izolata la un orfelinat, tanara gaseste intalnirea cu bogatul Edward prilejul unui motiv de a fi fericita. Deşi este o persoana distanta la inceput, Edward devine atras si interesat de fragila Jane , care îi şi împărtășește sentimentele. Numai ca problemele sale din trecut sunt  inca deschise si  se rascoala asupra sa exact atunci cand cei doi isi promiteau un destin impreuna, lasand-o pe Jane prada incertitudinilor si dezamagirilor.

Ce nu mi-a placut? Nu am nimic de obiectat, poate doar faptul ca as fi dorit sa vad ceva mai multe imagini cu idila cuplului. Sunt constienta ca in perioada respectiva, dragostea nu trebuia strigata, era simtita si receptata altfel. Am apreciat cadrele lipsite de lumina, nota misterioasa data scenariului, interpretarea actorilor, astfel ca nu am simtit catusi de putin ca urmaresc un film cu o durata de doua ore. Jamie Bell. Au fost pusi intr-un plan secund, rolurile lor fiind unele pasagere, dar de efect. Daca va plac dramele romantice, filmele de epoca, atunci nu trebuie sa ratati vizionarea unuia dintre cele mai bune transpuneri de gen. Celor care se autodeclara insensibili in fata perioadei respective, le cer cu o incredere nesimtita sa parcurga filmul. Le garantez ca vor gasi imagini frumoase, o poveste cuceritoare si un fundal istoric magnific; indiferent de reticenta manifestata, va placea cu siguranta.

Perfect Sense (2011)

“Environmental assured, that is the beginning of an ecological apocalypse caused by pollution and genetically modified plants and hormons. Scientists claimed it’s an attack on the free world, all pointing fundamentalists.  The fundamentalists talked about God’s punishment on a world of unbelievers. “

• Regizor: David Mackenzie
• Actori: Eva Green, Ewan McGregor, Connie Nielsen
• Gen: Drama, Romantic
• Premii: 3 nominalizari; 1 premiu
• Tara: Germania | Marea Britanie | Suedia | Danemarca
• Durata: 92 minute

Un concept de-a dreptul fascinant, ideea de a prezenta o poveste de dragoste pe fondul izbucnirii unei catastrofe si scenariul indraznet si ambitios, au reusit sa ma conecteze la subiect, empatizand complet cu cele doua personaje principale. Daca ar fi sa asociez credinta de deznadejde desprinsa din “Perfect Sense”, v-as aminti doua filme care mi s-au parut la fel de bune, la fel de revolutionare – “Never Let me Go” si “Blindness”, ambele figurand in acelasi registru dramatic. Sentimentul de apartenenta este prezent in fiecare dintre noi, la fel si ideea de a fi jumatatea cuiva, de a intregi un individ, linistesc. Desi filmul isi stratifica ideile in baza acestei teorii, a reusit sa ma sperie prin viziunea indrazneata a prabusirii lumii ca urmare a pierderii simturilor. “Perfect Sense” impovareaza, reusind sa atraga o audienta limitata; ineditul este sinonim cu ciudatul, frumusetea cu spaima si dragostea cu pierderea.

O realizare independenta, “Perfect Sense” ii are in rolurile principale pe Ewan McGregor si Eva Green. Michael este bucatar intr-un restaurant simplu, un individ care nu se implica in relatii mai mult decat pentru o aventura. Susan este un epidemiolog cu experienta, o persoana solitara.Cei doi se cunosc inainte ca o pandemie necunoscuta sa inceapa sa afecteze populatia globului, povestea lor de dragoste fiind primejduita inca de la inceput de schimbarile care survin treptat in existenta lor. Nimeni nu stie cum si mai ales de ce s-a declansat epidemia care ameninta existenta omenirii. In prima etapa, oamenii isi pierd simtul mirosului, manifestand inainte o intensa stare de depresie, frustrare si dezamagire, fiecare om agonizand odata cu instalarea “bolii”. Michael si Susan spera sa pastreze neatinsa relatia lor, totul pentru a se amagi cu un strop de normalitate, pe fondul unei civilzatii ingropate in haos. Pierderea simturilor nu se opreste doar la miros, asa ca va las pe voi sa vedeti ce ascensiune vor urma evenimentele. Va spun doar ca desi va imaginati mare parte a actiunii, veti fi surprinsi.

Filmele ar trebui mereu sa te faca sa simti ceva, sa-ti pui intrebari, sa trezeasca incertitudini si sa pui la indoiala anumite conceptii. “Perfect Sense” face toate astea si nu numai. Este un film atipic, o pelicula destul de apasatoare, dar cu un story emotiv si curajos. O voce omniprezenta, nareaza evenimentele majore ale subiectului cu un monolog foarte bun, apeland la imagini vechi din istorie, ale lumii nevoite sa se adapteze schimbarilor. La un moment dat se recunoaste neputinta in fata luptei cu un virus despre care nu se stie nimic. Intrebarea este: se poate opri? Daca nu, atunci cum supravietuiesti pierderii treptate ale simturilor care te ghideaza? Cand devine insuportabilul, normal? Nu va asteptati sa primiti raspunsuri, pentru ca ele raman valabile si la final. Ma repet “Perfect Sense” este minunat prin bizarul care socheaza. Un film nu pentru oricine, care isi pierde farmecul pe final, cu un deznodamant brusc, la fel de absurd ca tot filmul, dar tolerabil.

Contagion (2011)

“Don’t talk to anyone. Don’t touch anyone. That’s the most important thing “

• Regizor: Steven Soderbergh
• Actori: Jude Law, Kate Winslet, Matt Damon, Gwyneth Paltrow, Laurence Fishburne, Marion Cotillard, Sanaa Lathan, John Hawkes, Elliott Gould
• Gen: Thriller, Drama
• Premii: 1 nominalizare Phoenix Film Critics Society Awards
• Tara: SUA
• Durata: 106 minute

Un thriller medical, cu o tenta post apocaliptica ar fi fost pe placul meu daca s-ar fi concentrat pe imaginile unei lumi in colaps si daca mi-ar fi prezentat progresiv degradarea societatii. “Contagion” nu reuseste sa ma multumeasca la capitolul din urma, ci izbuteste doar sa adune un numar mare de actori laureati sau castigatori ai premiilor Oscar, fara a da vreun pic senzatia ca urmaresti un spectacol unic. Ceva dinamism ar fi fost primit mai bine decat statornicia majoritatii secventelor care par a fi umplut mult prea mult scenariul. Sunt personaje care au fost bine construite (preferat, bloggerul Jude Law) si unele care sunt inserate doar pentru a vedea cat mai multi actori defiland prin fata noastra.

Regizat de Steven Soderbergh (seriile “Ocean’s” si “Che”, “The Informant”, “Erin Brocovich”, “Solaris”), productia mi s-a parut, fara pic de menajamente agasanta si inceata, actiunea absentand din toate momentele cheie ale filmului. Am vrut sa-mi placa filmul, poate de aceea m-am si incapatanat sa strang cat mai multa rabdare sa vad exact in ce linii s-a inscris subiectul, astfel ca am fost usor indignata sa constat ca am fost amagita, fara drept de protest. Inainte de a se intelege gresit, va spun ca filmul nu este unul prost, ci doar unul slab, dar promovat disproportional importantei.

Mama si sotie, Beth Emhoff (Paltrow), revine acasa dupa o calatorie in Hong Kong. Manifestand semne de slabiciune, abia instalata in casa, aceasta se prabuseste sub privirile sotului sau (Matt Damon) si ajunsa la spital i se declara decesul. Treptat in mai multe colturi ale lumii sunt semnalate simptome similare, decesele in cadrul omenirii crescand de la zi la zi. Cercetarile avanseaza greoi, punctul de plecare al virusului mortal fiind necunoscut comunitatii medicale, aflate in imposibilitatea de a elibera un antidot. Organizatia de sanatate se vede nevoita sa declare declansarea unei epidemii, fiecare individ pierdandu-si imunitatea in fata mortii , indiferent de statutul cu care se implica in cercetari.

Un minus care priveaza filmul de apreciere este precautia cu care se lanseaza in expunerea imaginilor de dupa instalarea molimei. Totul se rezuma la cateva personaje si modul in care fiecare alege sa confrunte pandemia, la impactul si efectele asupra sa. Am sa subliniez faptul ca aparent filmul are in prim plan amenintarea rasei umane si dezechilibrul ordinii sociale, insa “Contagion” exploreaza personajele individual, dincolo de interesele personale, de disperare sau egoism. La sfarsit vei avea senzatia ca ai luat parte la un documentar care s-a turnat pe masura ce actiunea a avansat, insa informatiile primite nu sunt dintre cele mai satisfacatoare. Primit  cu cronici bune din partea criticii, “Contagion” nu mi-a multumit pofta de thriller sau drama apocaliptica.

Up in the Air (2009)

“- You know that moment when you look into somebody’s eyes and you can feel them staring into your soul and the whole world goes quiet just for a second?
-  Yes.
– Right. Well, I don’t. “

• Regizor: Jason Reitman
• Actori: George Clooney, Vera Farmiga, Anna Kendrick, Jason Bateman
• Gen: Drama, Romantic
• Premii: 60 nominalizari (6 Oscar, 4 Golden Globe, 4 BAFTA); 56 premii castigate
• Tara: SUA
• Durata: 109 minute

Regizorul Jason Reitman, revine cu al treilea sau proiect, dupa implicarea in productiile „Thank you for Smoking” si „Juno”, de data asta un film dintr-o factura care analizeaza motivul crizei financiare, cauzele, dar mai ales efectele sale asupra populatiei muncitoare. Se pare ca Jason a gasit o metoda care da roade: se ia o poveste teoretic banala  si o transforma intr-una de interes general, exploatand teme care solicita implicarea indivizilor pe o scara larga. „Up in the Air” este un produs comercial, care ii reuneste in rolurile principale pe Geoge Clooney, Vera Fermiga (imi place din ce in ce mai mult) si Anna Kendrick, atribuindu-i fiecaruia un rol care se ghideaza dupa un scenariu inteligent, cu mici defecte, acoperite de prestatiile trioului.

Putin sceptica in momentul deciziei de a-l urmari, ma declar multumita. Invinovatesc parerile nejustificate care desfiintau pelicula, intituland-o fie plictisitoare, fara elan sau lipsita de un story incitant si concluzionez ca toate nominalizarile insiruite la diverse festivaluri ii sunt meritate. Pe scurt, filmul mi-a placut. Nu o sa va mint si nu o sa exagerez spunand ca este nemaipomenit, pentru ca as fi ipocrita. Cel mult, este un film care nu face abuz de superficialitate si demonteaza conceptiile conform carora un film poate fi cunoscut doar printr-o poveste nuantata cu  romantism dulce sau cu dramatism suparator.

Ryan Bingham (George Clooney) este expert in resurse umane, mai exact este persoana care isi insuseste toate “blestemele” angajatilor marilor companii, el fiind responsabil cu anuntarea salariatilor ca sunt concediati. Vesnic aflat intre drumurile cu avionul, scopul sau „nobil” presupune cumularea a 10 milioane de mile, uitand cu detasare de adevaratele probleme ale vietii. Ryan se vede cu planurile compromise atunci cand seful sau angajeaza o tanara, Natalie Keener (Anna Kendrick), care vine cu propunerea de a face anunturile de disponibilizari, virtual, pentru a se renunta la calatoriile cu avionul, si implicit pentru a se reduce anumite costuri. Ryan Bingham decide sa-i prezinte lui Natalie, exact ce presupune jobul sau, pornind impreuna cu aceasta intr-o calatorie care se anunta a fi una plina de momente dezamagitoare, revelatoare sau descumpanitoare, pentru amandoi. In barul unui hotel,  Ryan Bingham o intalneste pe Alex (Vera Fermiga) si se implica, in ciuda existentei sale solitare, intr-o relatie serioasa cu aceasta. Ceea ce nu stie Ryan, este ca Alex, are propriile sale secrete….

Scenele in care Clooney si Kendrick lipsesc in conversatia cu cei concediati, sunt reale, oamenii pe care ii vedem spunandu-si supararea si incertitudinile privind viitorul lor, au fost filmati in urma unui anunt  postat in St. Louis si Detroit de echipa “Up in the Air”. Lucru dovedit, recesiunea este un fenomen care a afectat vietile a milioane de muncitori din intreaga lume, filmul bucurandu-se astfel de un avantaj major, gratie tematicii abordate. Desi central sta rolul lui Clooney, personajul lui Natalie (poarta un costum office in fiecare moment al aparitiei) mi s-a parut foarte bine trasat, rivalizand  solid cu cel dintai. Cei doi sunt foarte buni impreuna, Vera fiind clasata pe locul secund, prezentele sale episodice fiind nu tocmai sesizabile. Nu listati filmul prioritar in serile mohorate, pentru ca mai mult ca sigur nu veti avea taria de a finaliza vizionarea. Depinde foarte mult dispozitia pentru a aprecia pelicula. Nu este unul dintre cele mai valoroase filme ale 2010, insa nici nu merita sa fie inlaturat. Vizionare placuta!

Don’t be Afraid of the Dark (2011)

“- Open the grate… set us free…
-  Who are you? What do you look like?
- We’ve been down here for so long. Set us free.”

• Regizor: Troy Nixey
• Actori: Katie Holmes, Guy Pearce, Bailee Madison, Alan Dale, Julia Blake, Nicholas Bell
• Gen: Thriller, Horror, Fantastic
• Premii: nicio nominalizare
• Tara: SUA
• Durata: 99 minute

Dezavantajul de a te angaja in realizarea unui remake, al unui film primit cu lauri inainte, consta in faptul ca pelicula pe care o faci, indiferent de rezultatul final, va fi comparata cu originalul, sau in cel mai rau caz, chiar desfiintata. “Don’t be Afraid of the Dark”, varianta 2011 nu este ajutata de aparitia a doi dintre actorii bine cotati (dar absenti) din industria filmului. Guy Pearce, are aparitii episodice, dar reuseste sa o eclipseze pe Katie Holmes, desi cea din urma se anunta a fi temelia pe care se va sprijini filmul.

H.P. Lovecraft este autorul scrierii “The Rats in the Walls”, roman  care l-a inspirat (partial) pe Guilermo del Toro (nu se simte specificul contributiei sale), in redactarea scenariului.
Un horror cu influente din mitologie, filmul bifeaza un rateu la capitolul momente dramatice si/ sau inspaimantatoare. Isi concentreaza atentia foarte mult pe personajul principal si uita sa mai enunte elemente logice care sa vina cu explicatii, vizavi de tensiunea care incarca imaginile moderat.

Alex Hirst (Guy Pearce, poate cea mai buna parte a filmului), tatal instrainat al lui Sally (Bailee Madison) se muta impreuna cu aceasta intr-o casa gotica, asezare de care iubia sa, Kim (Katie Holmes), designer de interior, se ocupa de restaurare. Simtindu-se abandonata de mama sa si vazandu-se aruncata intr-o casa straina, alaturi de doi oameni pe care nu ii cunoaste atat de bine, micuta Sally, incepe sa exploreze vasta cladire. In urma cu aproape un secol, un cunoscut pictor si-a gasit sfarsitul aici, imediat dupa disparitia misterioasa a fiului sau. Descoperirea unui subsol abandonat in care nu a mai intrat nimeni de mai mult de 100 de ani, reprezinta inceputul unui cosmar pentru Sally care, in ciuda protestelor sale de a parasi conacul, Alex si Kim o acuza de minciuni si o suspecteaza de paranoia.

Fara intentia de a generaliza, o sa ma declar, la fel ca majoritatea care a discreditat-o pe Katie Holmes, nemultumita de ea. Departe de a fi unul dintre cele mai proaste roluri ale sale, mi s-a parut opaca si lipsita de vitalitate. Cerintele rolului sau ar fi presupus o implicare si o interpretare pe masura scenariului, care, sa recunoastem, nu este unul slab, cat unul depreciat. Monstruletii… daca au vrut sa sperie, nu prea au reusit sa o faca in cazul meu. Mai degraba ma amuzau si au dat senzatia de ridicol. Singurul aspect care m-a infiorat, doar un pic… vocile joase, soaptele care instigau.

O durata de doar o ora si jumatate, ar fi fost suficienta sa compenseze asteptarile oferite intr-un trailer care preceda un film horror foarte bun, „Don’t be Afraid of the Dark” avand in spate o campanie publicitara nemeritata. Concluzia: nu spuneti un „nu” categoric filmului, ci doar fiti precauti privitor la asteptarile cu care va inarmati inaintea vizionarii. Ultimele imagini (mai degraba sunetele) nu sunt anticipate, dar nu vin nici ca o surpriza revelatoare. Totusi, nu lasa gustul amar, binecunoscut in urma parcurgerii unei pelicule dezastruoase. De urmarit de amatorii genului, de recomandat celor cu lipsa de inspiratie in materie de filme horror si de evitat de cei pretentiosi, cu o experienta vasta in gen.